El D-nul,
aşa a hotărât,
Pe mine să mă lase în lumea asta de pripas.
Şi după ce tu ai plecat,
nimic n-a mai ramas.
Tot ce-am clădit noi doi în van s-a năruit
şi din noianul de moloz
în care m-am trezit stingheră şi doar a nimănui,
m-am ridicat în inima cu-n crez,
eu, să dau piept cu răul orişicui
nicicând să nu clachez.
Azi timpul trece,clipa trece ,durerea
mă mai doare,
nu ştiu decât să îţi aduc
din când în când o floare.
Aş vrea să scriu pe ea „nu mă uita”,
dar îmi tresare inima
şi-mi spune cu-n oftat duioasă
că-aşa a fost şi vrerea ta,
să fiu eu floarea cea aleasă
in lumea asta de pripas.
Tu fără glas, tu ai plecat,
n-ai mai rămas....
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu