Eu ramură să-ti fiu, să pot a mă-apleca.
De dor să te mângâi în toamna asta rece,
Să te-ncălzec la piept, când frigul te petrece
Eu, ramura de goliciune tristă şi uimită
Îmi caut frunza de-o rară frumusete,
Pe care timpul o păstrează şi-o sărută
Fără cuvinte, mută încerc să-i dau bineţe.
M-aş apleca cu drag frunza a o culege,
Şi i-aş cânta descântec, să aibă iarăşi viaţă.
Dar mă priveşte rece şi sigur mă-nţelege,
Când lacrimi curg uşor şi îmi inunda-n faţă.
M-aplec şi apoi sărut eu frunza cea căzută
Şi cu a mea iubire, o învelesc de vânt,
Întind o mâna tandră s-o mangâie tăcută
Şi plec privind în urmă, şi-o voi păstra în gând.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu