marți, 31 ianuarie 2012

Plânsul ascuns...promisiune

Copil al sorţii,am plânsul în chirie
Să plâng, am căutat locul de plâns,
Într-un ungher al inimii am strâns,
E prea ascuns, să se audă, să se ştie.

Am plâns mereu, de dorul meu pierdut ,
Şi linişte găsesc, de răsfoiesc al meu trecut.
De-acolo voi lua iubirea mea de om,
Iubirea mea de floare, de soare sau de pom.

De plâng, vreau să  transform totul în vis
Şi să rămâna visul în”templu”meu închis.
Când plânsul îmi va pare un cântec de viori
Doar bucuria vieţii îmi va trezi fiori.

De plâng, „răul”pe veci vreau să il  scot
Cu răul casă bună,să fac acum nu pot .
Nu contenesc, ca puritatea sufletească
Cu grijă s-o hranesc, să o ajut să crească.

De plâng, spăla-voi tot ce e murdar,
Sufletul şterg cu albul meu ştergar,
În stralucirea lui mă voi privi mereu
Cu-o inima curată, nu cu un geamăt greu.

De plâng, sunt demnă de drumul cel ales.
Doar timpul cel săgalnic aduce împlinire,
Va fi rod al speranţei, de mine azi cules
Si-un dor al bucuriei, un  vis în  devenire.

Promit, ca plânsul să ascund.Să dăruiesc,
Ce-i mai curat, sublim, mai pământesc.
Iubirea, e tot  ce a ramas si preţ nu va avea,
Decât, doar pentru-o inimă curată ca a mea.


sâmbătă, 28 ianuarie 2012

Casa de nisip...

În vara toridă, cândva  ea secetoasă,
Când lacrimi fericite udară pământuri,
Zidit-am din vise frumoase, “o casa”
Pe maluri straine, uitată de vânturi.

Fugit-am de vântul ce spulberă mândria
Şi gândurile-s prefacute în fire de nisip.
Zadarnică-mi fu truda, traiesc azi “fantezia”
El, visul meu de-atunci se-mprăştie,nu-i  chip.

Iar vântul sulfă tare surpând azi temelia,
Şi schimbă casa mea în maluri de nisip.
 Înnot cu greu prin el, să  caut bucuria
Da. Vreau să cred ca-n viaţă, mai este înca timp.

Eu vreau să fug oriunde, de pulberea străină,
Să-ascult o voce blândă, să calc printr-o grădină
Înfrunt negura vremii, să alerg pe un drum lin
Cu fericire multă, nu presărat cu… chin.


Regrete

Chemării ai răspuns, tu  gând pribeag.
Te-am aşteptat mereu visând, candid,
Crezând, ca vei fi visul meu cel drag,
Ai poposit în viaţa mea, apoi fugind,

Te-am aşteptat sperând să fiu cândva
Eu singura fiinţă, eu frunza toamnei tale
Şi am lăsat să ardă ce nimanui n-a ars
Şi-am aşternut iubirea, covor în a ta cale.

In scurta fericire a întâlnirii noastre,
Am împletit din dor, din  vis, ceva frumos.
Povestea mea şi-a ta în versurile caste,
Iubirea penru tine am scris-o eu duios.

Am aşteptat visând, dar ai ales tăcerea
Eu înca ţin în  suflet o luminiţă aprinsă,
Doar la lumina ei voi estompa durerea
Căci tu doreşti să fii, doar o lumina stinsă.


                                     

Să ştii… s-alegi iubirea

De viaţa-ţi este scrisă, cu dulce şi amar
Din ea ce să alegi nu ştii , sau n-ai habar,
Când  inima nu poate, nu vrea să înţeleagă
Pe care din iubiri, ea trebuie să-aleagă,

Ascultă raţiunea şi vezi ce vrea să spună
Ea iţi va spune dacă, alegerea ţi-e bună.
Şi dacă nu discearne, nici ea nu va putea,
Tu lasă doar iubirea, ca să discearnă ea.

Gândeste şi întreabă,  fără cumpătare,
Pentru care iubire tresari acum mai tare ?
Deşi  inima minte, răspuns nu prea găseşte,
Ea este mulţumită, doar dacă ea iubeşte.

Ei nu îi poţi dicta, şi nici să o opreşti,
Supus la sacrificii din dragoste tu eşti .
De inima te-ndeamnă, te pune să alegi
Între o floare-a toamnei, sau trandafir cu tepi,

Ea, crizantema toamnei te-ndeamnă s-o alegi,
Pe când , el, trandafirul te-ndeamnă să-l culegi .
Cum faci?cum e mai bine? să n-ai  dezamăgiri,
Răspunsul e la tine, nu oscila-n iubiri…

marți, 24 ianuarie 2012

Meditaţie

Văd frunzele, ce cad uscate,
Doar de vânturi legănate,
Pasărea zboară şi tace,
Timpul nu se mai întoarce.

Simt o linişte ce zace,
Sufletului n-am ce-i face,
Doar cu-o pană pe hârtie,
Scriu eu liniştea să ştie.

Privind spre codrul de granit,
Să deslusesc a lui foşnit,
Eu simt cuvintele cum pier,
Nedesluşind al meu mister.

Ea lacrima, nu îmi dă pace,
Eu ştiu că ea nu se preface,
Durerea sufletului doare,
Iar viaţa noastră-i trecătoare…



luni, 23 ianuarie 2012

Aş vrea să fiu …o carte

Aş vrea să fiu o carte, pe care s-o citeşti,
Apoi după citire, să-mi rupi câte o filă,
Să-ţi fiu mereu zălog, doar tu să mă iubeşti,
Dar  îţi percep chemarea ta vetusta, inutilă,

Aş vrea mereu să-ţi fiu aproape-n noapte,
Eu să-ţi răspund când tu mă vei striga,
Să fiu mereu al tău fior, parfum de şoapte,
Hrănindu-te flămând, doar cu iubirea mea.

Aş vrea ca leac durerii, o caldă mângâiere ,
Şi un sărut duios, pe fruntea mea de gânduri,
Eu ard de dor ca o facile prin hăuri efemere,
Citeşte-n a mea carte, iubirea printre rânduri.


Viaţa…” o valoare

Viaţa este o “valoare”,
De ştim să o preţuim,
Cei frumos din ea s-alegem,
Cât cerem , cum să primim.

E plăcut, tu să poţi duce,
Tot ce viaţa-ţi dăruieşte,
Caută să înfrunţi timpul,
Cât doreşti?mai chibzuieşte!

Lăcomia, aveţi grija,
Staţi mai bine cugetaţi,
Căci “a fi bogat “, e verbul,
Ce omul l-a conjugat.

Într-o zi,  cu ce culegi
Te trezeşti că vrei să pleci,
Dar povara vieţii-i mare
Şi nu poţi… ca să mai mergi.


Deschide fereastra

Deschide fereastra, alungă durerea,
Tu lasă iubirea să-ţi intre în casă,
Ea linişte-aduce, a ta fie vrerea,
Te-nchină şi crede în viaţa rămasă.

Deschide fereastra şi lasă să intre,
Doar liniştea mării, crezul a-nvinge
Tu lasă-adevărul, el te cuprinde
Trăieşte aievea, fără a te plânge.

Deschide fereastra, dorul te cheamă
Dorul de viaţă ascuns sub năframă
Opreşte norii , vremea să strice,
Priveste-nainte spre-o viaţa  ferice.

Deschide fereastra, alungă tristeţea
Caută-ţi Dumnezeul  salvării acum,
Primeşte în casă doar liniştea mării,
Ea spală trecutul, ţi-arată alt drum.


duminică, 22 ianuarie 2012

Pentru un prieten drag

La tine mi-e gândul, îţi dau ascultare,
Atinge-l de poţi, el este chemare,
Mă caută-n tine în şoapte de îngeri,
Ascultă-mi durerea, de-a sorţii înfrângeri.

La tine mi-e gândul şi poate credinţa,
Adapă-mi grădina, nu-mi ştrege dorinţa,
Mă simt ca o toamnă de ploaie sedusă
Spre tine-am vărsat durerea ascunsă.

Ai nins cu flori  albe cărările pustii,
De unde ai venit şi cine eşti, tu ştii
Mă mângâi cu vorbe, frumos drămuit,
Şi mi-ai dat curajul pe drumul pornit.

Nu vreau prietenia s-o pierdem cândva,
Simbolul  frumosului rămân în viaţa ta,
Eu te admir, te preţuiesc, nu uit nicicând
Ce mult ai insemnat, cândva în viaţa mea.


Doar eu

Doar eu…
Rămân femeia, ce-şi va aduce-aminte,
A noastră desparţire fără cuvinte şi fiori,
Ai presărat în urmă, doar vorbe nerostite
Rămâi mereu prezent în visele din zori.

Sufletul îmi arde ca într-un jar aprins,
Îţi caut gesturile-n prag de disperare,
În urmă ai lăsat, iubiri pe rugul stins,
La suferinţa mea, nimic nu mai tresare.

Nu contenesc,  să răscolesc pamântul,
Să caut acceptare la brusca desparţire,
Voi întreba  destinul, ce il poartă vântul
În care vis să retrăiesc , a ta mare iubire?


E iarnă iar

Fulgii iernii s-au întors,
Ninge iar, ninge frumos.
Ei dansează-n line salturi,
Se coboară din înalturi,

Şi se legană în vânt,
Strălucind în mii de stele,
Aşezând a lor veşmânt,
Peste gândurile mele.

Este alb acuma, iară,
Cum era odinioară,
Fulgii stau acum pe ram,
De sunt tristă, habar n-am.

Cerul cerne tot mai des,
Mă gândesc afar’ să ies,
Iernii azi, eu să mă-nclin
Fulgilor, de unde vin.

sâmbătă, 21 ianuarie 2012

Odă... femeii

O! Dulce şi suavă, tu  femeie
Cere-i mereu iubirii,
Tristeţii să îi deie o dulce alinare,
Apoi singurătaţii să-i dea o-nbraţişare.
Căci ştiu că-ntodeauna
Femeia este una.
Cu-n suflet mare de iubire,
Tu  femeie, poarţi-n culmi tăcute rime
De fericire,
Pe cel ce tu vei pune preţuire
Şi-n sufletu-ţi pribeag,
 Îl treci în nemurire.

O! Tu femeie, dulce şi suavă
Ce porţi în tolba ta de vise,
Tăcutele chemări prin stelele plângând.
Tu porţi în suflet
Şi în gând,
Asemeni vântului hoinar,
Frumoase măşti de carnaval, de care 
Cei pustiiţi…
Nu au habar.
Cu frumuseţea-ţi diafană
Îi poţi purta  de-a pururi
Pe lungi cărări
De vise.
Şi numai tu ii poţi face să vadă,
Minunile din
Paradise.
O ! Numai tu femeie, dulce şi suavă!


Tăcerea ta

Mi-ai pus în braţe, tăcerea fără rost,
Am vrut să o transform în dulce alinare,
Acum doar răsfoiesc trecutul sinuos,
Cu lungi  poteci de plâns şi disperare.

Tu mi-ai promis o lungă  veşnicie,
În care el, pustiul, să fie plin de flori,
Tu ţii în braţe lumina de la stele, vie
Anemic tu  tresari chemarii, te-nfiori.

Oricât te-aş căuta, ramâi o amintire,
Ce au legat două destine de trecut,
Nu contenesc, să fac dovada de iubire,
De spun că te iubesc, rămâi mereu tăcut.



vineri, 20 ianuarie 2012

Beţia de cuvinte

Mă simt “un rătăcit”pe undeva, prin lume,
Cuvinte nu găsesc, să-ţi strige al tău nume.
Singurătatea, să uit de tine, nu mă  lasă
Iar chipul tău e-aievea, în suflet şi în casă.

Voi fi meru cu tine, pe-o aleie a tăcerii
Deşi nu vreau ca dorul, fidel fie durerii,
Cand dorul nemilos din suflet va dispare.
Ea, imima tăcută, aşteaptă a ta chemare.

Gândul în labirint-ntunecat mă poartă,
Negura cea deasă,o simt cum mă apasă,
Eu vreau să ies .Vin  gânduri, nu ma lasă
Spre mine trimeţând chemarea dureroasă.

Mă-ndeamnă să văd viaţa iar zâmbind,
Să văd din nou grădina vieţii înflorind.
Nu-i pot răspunde, pe buze am tăcere
Tăcerea e amară şi nu-mi face plăcere.

În dezmierdări tăcute, frumos eu te alint,
Trimit raza de dor spre tine un zenit.
Ramâi tu linişte şi vis, destinul meu divin,
O preasfântă icoană, la tine să mă-nchin.

Privesc spre drumul magic ce se-ntinde,
Nu te găsesc, rămân înconjurată de cuvinte.
Iar sufletul rănit, nici când nu va cuprinde
Tăcerea ta-n beţia mea…beţia de cuvinte.

Nu pot...

Nu pot şi nici vreau acum,
Să te întorc cumva din drum,
Schimbând acum a ta gândire,
Putere n-am, nu-mi stă în fire.

Am încercat fără succes,
Să întelegi tot ce gândesc,
N-ai vrut să înţelegi nimic
Din ce era de înţeles.

Te caut  ca un vis frumos,
Ce nu mai este, dar a fost.
Încerc să te alung din gând,
Eu voi trăi luptând, sperând.


Depărtarea

stăpânim aceeaşi depărtare
şi nu ştim,
suntem eternitatea timpului  pierdut
în negurile ei.
ne-am spus cuvinte ce greu ne amintim
topite-n gesturi răvăşite,
nu le mai vrei.
toate acestea sens nu au, sunt părăsite
pe chipul meu rămase
de dorul tău,
umbrite.
pe vatra sufletului, doar somnul
le îngână,
ea, depărtarea, un rug de stele aprins,
se aseamăn cu umbra pe un zid
de piatră, turkis.
rămân o ramură a nopţii târzii
nu ai s-o vezi,
nu o să vii…


joi, 19 ianuarie 2012

Întreb

acum,
când noaptea îndeamna
 îngerii să cânte,
tu ai rămas  la fel de jovial,
pe veci,
un corp ceresc.
întind o mână către tine,
eu,
să mă simt
din nou ca o prinţesă
din poveşti.
nu te ajung,
deşi prezent tu eşti,
în melodia vieţii mereu eu te găsesc.
rămân
eu,  steaua ta ,
ce arde de iubire,
şi bat la porţile închise.
acum,
tu vezi în râuri  reci
de lacrimi eu mă scald,
întreb
în rugă  cerul,
cuprins de noaptea surdă,
cât oare să mai rabd?


miercuri, 18 ianuarie 2012

Eşti...tu

Repet sacadat”te iubesc”,
Nu-mi ajunge,
Răceala-ţi de marmură
Inima-mi frânge.
Nu-ţi spun vorbe mari
Dintr-un dor inventat,
Îţi spun doar ce simt şi
E adevarat.
Tu eşti lumina din ziua adulată
Eşti versul frumos
Dintr-o carte citată.
Esti mângâierea ce-o doresc
Eu când plâng,
Eşti snopul de flori parfumate
Din crâng.


Aş vrea…

Mi-am aţintit privirea pe cer,
Privesc un nor,
Aş vrea să ţip acum,
De tine-mi este dor.
Ea, lacrima pictează pe-obrajii de safir,
Lăsând o dâră-n urmă, roz
De trandafir.
Aş vrea să te mai prind o dată
Pe retină,
Când noaptea se coboară pe vis
Ca o Cortină.
Aş vrea să te aşez în geam
Ca pe o floare,
Să-ţi simt din când în când, de dor
A ta candoare.
Aş vrea să urc din nou pe-un munte
De iubire,
Pe muzică de îngeri,  să pot
Dansa cu tine.


Eu cine sunt...

Aş vrea să ştiu, eu cine sunt şi unde merg,
Când paşii mei nesiguri, prin negură se pierd
Şi rătăcesc în noaptea din sufletu-mi plăpând,
cand răscolesc in amintiri, mereu plângând.

Eu îmi găsesc un loc în vidul dintre stele,
Acolo, mă ascund sub streşini de durere
Şi deincerc apoi, în cuiburi de trecut,
Mă lupt cu mine însumi, când vreau să te mai uit.

Al vulturului ţipăt, de-aud, mă înfior,
El este mesagerul, din cer a unui dor,
Mă las azi mângâiată de o ninsoare rece,
Un gând de primăvară, în suflet se petrece.






duminică, 15 ianuarie 2012

Ninge peste mine

Ninge peste mine, ninge şi în suflet,
Neaua albă se topeşte de durere,
Viscolul năpraznic şuieră  în vuiet,
Vrând parcă, cu toate să-şi spună
O părere.

Ninge peste anii mei ce au trecut,
Mă văd înotând prin zăpadă
Şi  mă opresc durerea să ascult,
În noaptea geroasa el, sufletul
mai rabdă.

Ninge şi albul iernii e imaculat,
Puritatea culorii în  mine pătrunde,
Să lase un suflet mai alb şi curat,
Durerile vechi sub albul-i omăt,
 Ninsoarea ascunde.



E iarnă

Privesc cum ninge-i iarnă iară,
Păşesc încet printre troiene,
Ascult  acum ,cum cantă o chitară
În ritmul vântului şăgalnic, geme.

Ascult  în noapte, trista tânguire
Şi fulgii se aştern pe stradă,
Iar vântul parcă-mi dă de ştire,
Păşind pe-alei,vrea să mă vadă.

Dar eu cu lacrima nu vreau,
Ca să topesc vreun fulg de nea,
Stau şi privesc, şi-n gândul meu
Se deapănă  uşor, azi viaţa mea.


sâmbătă, 14 ianuarie 2012

Indemn...pentru femeie

O! Dulce şi suavă, tu femeie
Îţi caută iubirea adevărată
Şi mai înalţ-o
Încă o dată la rangul de mândrie.
Căci se ştie,
De când erai la maica fată,
Nu tot ce străluceşte în noapte cu-ntuneric,
E veşnic,
Ci poate fi vremelnic.

O! Dulce şi suavă, tu femeie
Învaţă că în noapte de vezi că străluceşte,
E ciobul de oglindă
Şi nu lasa nicicând, să te atingă
Iubiri înşelătoare
Pe tine,
Tu o floare.
Tu nu uita, că ai o viaţă şi o meriţi !
Cum îţi spun,
Allege-ţi aşadar ce este cel mai bun,
Când ochii stralucesc de fericire şi tu pleci
Pe un alt drum.






marți, 10 ianuarie 2012

Eu „marea”...de iubire

Eu n-am visat nicicând că mori,
Tăcând în veci tu mă-nfiori,
Eu marea sunt, cer îndurare
În noaptea de însingurare.


Tu-n visul meu vei fi mereu,
În apa şi în gândul meu,
Noaptea-nstelată ce sclipeşte,
În inima-mi ce te iubeşte.

Ca marea, gem acum în mine,
Sunt vuiet ce spre tine vine,
Eu, cu furtuni şi cu maree,
Trimit prin val iubiri să-ţi deie.


Să ştii că n-am uitat de tine,
Eu glasul mării strig că-i bine,
Să afli tu, sub clar de lună
Cum e un geamăt în furtună.


Aş vrea în nopţi de neuitare,
Să îmi trimiţi zile cu soare,
Şa fiu azi pescaruşul blând,
Să zbor ferice, nu plângând.


Păşind pe suluri de nisip,
Să m-oglindesc în al tău chip,
Tu să mă chemi cu glas ceresc,
Şi eu să-ţi spun cât te iubesc.


Dar sclav iubirii nu pot fi,
Că eu trăiesc printre cei vii,
Rămân doar marea şi-i firesc,
În lumea lor, eu să iubesc!





luni, 9 ianuarie 2012

Flacăra aprinsă

Tu,  steaua mea eşti veşnic stinsă,
Doar eu îţi port o flacără aprinsă,
Aş vrea eu o scânteie la tine să trimit,
Aminte să-ţi aducă, ce mult eu te-am iubit.

Tu rătăceşti prin mii şi mii de stele,
Şi ai lăsat în urmă  regrete şi durere,
Eu vreau ca steaua mea să o găsesc,
Să pot să o admir şi chiar să ii grăiesc.

Să-i spun cuvinte dulci ca altădat’,
Şi despre dorul meu de care n-a aflat,
Căci ea se-ndepărteză puţin câte puţin,
Lăsând în urma ei doar amintiri şi chin.

Eu înca te mai chem, deşi e inutil,
Şi nu mai vii decât, în visu-mi infantil,
Tu te-ai îndepărtat puţin câte puţin,
Sunt flacăra aprinsă în hăul meu de chin.

În lumea ta cea rece eu nu pot să exist,
Şi zi şi noape chipul îmi este plâns şi trist,
Aş vrea să mă topesc ca fulgu-n palma ta,
Să fiu şi eu ca tine, pe cer o simplă stea.


duminică, 8 ianuarie 2012

Iubesc poezia

Iubirea vieţii mele-i poezia,
Ce noaptea-n vis mi se arată.
Ea mă îndeamnă ca prin vers,
Să scriu al vieţii mele mers.

Ea vine cuibărindu-se deja,
Ştiind că-i pasiunea mea,
De vorbă stau prin al ei vers
Cu-aproape-ntregul Univers.

Coboară-n mine şi aşterne
Azi  multe gânduri efemere,
Îmi spune să înşir pe-o coală
Duioase gânduri ca la şcoală.

Îmi cere să mai scriu ceva,
Ceva ce-mi spune inima.
Eu  sfatul poeziei îl ascult
Şi scriu despre al meu trecut.

De nu ştiu vorba a începe,
Ea poezia-n vers şopteşte
Cu drag adesea ea dictează,
Ei inimii… care  oftează.

Ea titlul, tema singură alege,
Lumina gândurilor, se-nţelege,
Doar inimii ea îi vorbeşte,
Cu amintirile se sfătuieşte.

Şi împreună în credinţa
Azi versuri multe, iau fiinţă,
Din harul sufletului date
Şi din simţirile curate.

Le simt măreaţa  învoială,
Eu vreau să scot din mine tot,
Sunt iar ca un elev la şcoală
Eu  poeziei …dau cât pot.





sâmbătă, 7 ianuarie 2012

Rugăminte

Dacă-amintirile se vor întoarce în trecut,
Tăcute încerca-vor pe mine să mă cheme,
Pe drumul nostru doar de noi el cunoscut,
Ca eu să mai pasesc din vreme-n vreme,
Dacă  pe-a  cerului cupolă deasupra ta mai ies,
Clipind tăcute mii şi mii de triste stele,
Şopti-vor, că au luminat a mea cărare des,
Şi martori ele au fost înduioşării mele.
Vor spune-n şoaptă cuvintele-mi de dor,
Tăcuta noapte, doar ea să le mai stingă,
Apoi vor şuşoti-n oglinda trmurândă din izvor
De ochii mei, ce-au încetat ei să mai plangă.
Striga-vor vântului ce-agale trece prin stejari,
Ş-or povesti de-a sufletului meu speranţă,
Vor  aminti că te-ai jucat ades cu vorbe mari,
Când mă priveai cu ochii reci ca de faianţă.
Pe ele, eu le rog să-ţi lumineze calea-n veci ,
Sa fie bine-ntodeauna, pe unde vrei să treci.
Şi sfaturi bune toate, acum le rog să-ţi dea,
Tot ce-i  mai bun în astă lume…dragostea.



Toamna şi povestea mea

Prin toamnă mă întorc şi-adun în pumn,
Nebune gânduri crezute uitate mai din vară,
Ce le credeam de mult împrăştiate pe afară,
Sau prefacute, de a verii arşiţă, în scrum.

Şi le-am ascuns în pumn,în miez de toamnă,
Sub lăvicerul ei pitesc timid mii de dureri,
Şi rog cu glasu-nlăcrimat iubita “doamna”,
Să uit ce am pierdut,de parcă-ar fi fost ieri.

De se-ntreabă toamna, oare ce am pierdut
Şi ce lucru de preţ, ascund sub frunza ei,
Îi voi respunde suspinând să stie. Nu de mult
Pierdut-am pe vecie, izvorul cald al dragostei.

Rămân păşind încet pe aşternut de frunze,
Si deapăn toamnei dulcea mea poveste,
Un dor cumplit se-aşeaza pe-ale mele buze,
Un dor cumplit de ce a fost şi nu mai este.

Ruga de Craciun

Voi oameni ascultaţi cântul ce se-nfiripă
Cu magi, cu ingeri şi cu Pruncul sfânt.
El, cântul azi din ceruri, pe stele se coboară
Şi- aduce iubirea D-nului pe-acest pământ.

Voi oamenii, să-l aşteptaţi cu pioşenie, cu drag
Şi-n casă să se simtă miresmele de brad .
Voi pregatiţi cum stiţi mai bine masa de Craciun,
Căci astăzi se adună cei dragi, acum la drum .

Eu  pregătesc Crăciunul, la fel ca-n alte case.
Voi da, din partea mea puterile rămase
Şi-n golul cel rămas, aprind o lumânare,
Să ţina locul celui plecat în depărtare.

Inalţ acuma ochii la tine Doamne bunul,
Înalţ a noastră rugă prin lacrimi şi în gând,
Pe El ce face cu tine Doamne, azi Craciunul,
Îl lasă azi cu noi …să vină pe pământ.

Încerc să înţeleg

Privesc  tăcută, acum oraşu-n care plouă,
Păşesc parcă agale, către o lume noua.
Văd oameni trişti, ce merg pe trotuare,
Toţi par îngânduraţi, căzuţi pacă-n visare.

Păşesc acum prin ploaie, păşesc prin Univers
Şi-ncerc să înţeleg, ce nu am înţeles,
Dar negăsind răspuns, cobor în lumea noastră
Şi las în urmă ploaia, cea rece şi sihastră.

Cadenţa picăturilor deşteaptă-a mea visare,
În gânduri îmi apare aceeaşi întrebare,
De ce nu pot şi eu rămâne prinre stele,
Să pot, să-ţi fiu alături, pierdută printre ele?

Vom merge iar de mână şi numai împreună,
Noi incantati vom fi de-a ingerilor struna,
Privindu-ne in ochi sub Galaxia albastră,
Ne-om aminti de viaţa şi de iubirea noastră.

Îmbraţişaţi vom povesti de tot şi  toate,
Vom căuta umbrela unui nor în noapte,
Usor atinge-mi fruntea cu mângaieri duioase,
Iar eu voi număra, secundele rămase.

Când, iar te vei întoarce la cer cu multe stele,
Şi cand din nou rămân cu gândurile mele,
Învaţă-mă eu ce să fac şi cui să cer apoi,
Pe tine să te-ntoarcă, o clipă lângă noi.

Eu, el şi toamna

Aş fi dorit, să fii o frunză-n calea mea,
Eu ramură să-ti fiu, să pot a mă-apleca.
De dor să te mângâi în toamna asta rece,
Să te-ncălzec la piept, când frigul te petrece

Eu, ramura de goliciune tristă şi uimită
Îmi caut frunza de-o rară frumusete,
Pe care timpul o păstrează şi-o sărută
Fără cuvinte, mută încerc să-i dau bineţe.

M-aş apleca cu drag frunza a o culege,
Şi i-aş cânta descântec, să aibă iarăşi viaţă.
Dar mă priveşte rece şi sigur mă-nţelege,
Când  lacrimi curg uşor şi îmi inunda-n faţă.

M-aplec şi apoi sărut eu frunza cea căzută
Şi cu a mea iubire, o învelesc de vânt,
Întind o mâna tandră s-o mangâie tăcută
Şi plec privind în urmă, şi-o voi păstra în gând.

Voi da iertare

De tot ce am în suflet îmi aparţin doar mie
Şi lacrima de pe obraz, n-am dat-o decât ţie.
Nimic din ce-am în suflet nu este a nimănui,
Tristete şi durere am eu, nu sunt a nu ştiu cui?

Eu lumii nu îmi plâng de mila, deşi o fac mereu,
Deşi mă doare tot ce văd şi-aud în jurul meu.
Prietenia n-o s-o cumpăr, cinstit eu nu socot,
Sinceritatea valoreaza  în diamant şi aur, tot.

Acum nu ştiu de unde vin şi încotro mă-ndrept,
Mă simt a nimănui şi cat întruna drumul drept.
Eu mâna lor de am întins credeam în legământ,
Prietenia am tot dat-o, la rang de jurământ.

Eu răscolind în gând, găsesc numai o groapă
Fără căldură, întunecată, şi goală parcă toată,
Eu mă feresc să cad, că nu mă simt gunoi,
Prefer închisă-n casă, unde am stat noi doi.

Ei toti, iertaţi fie de mine, eu cea a nimănui,
Eu cred într-o zicală”omul …cu locul lui.
Timpul va da uitării tot ce socot a spune,
Ea viaţa, ea ne-acceptă pe toţi fără de nume.


vineri, 6 ianuarie 2012

Pentru prietenii mei

Acum în zi de sărbătoare pentru mine,
Vă mulţumesc aşa cum se cuvine,
Pentru a voastră sinceră urare,
Ce-ncununează ziua mea de sărbătoare.

Deşi sunt tristă ziua mea e minunata
Cu voi prieteni, astazi laolaltă.
Voi ţineţi locul celui ce-am avut,
De bun cea fost D-nul l-a el la vrut.

Aşa a fost să fie, eu m-oi resemna
Cu drag, cu voi fac astăzi, ziua mea.
Eu vă servesc pe toţi  cu două slove
Ce-s stranse-ntr-un buchet de multe strofe.

Şi virtual închin o cupă de licoare,
Cu ochii-nchişi visez primind câte o floare
Nu vreau să simt eu azi singurătatea,
Nici azi, nici când va veni iar noaptea.




De la Eminescu… am învaţat

Am învăţat din slova lui scrisă cu dor,
Că oamenii se nasc,,se trec şi mor.
Că EA, femeia e o stea între femei
Şi astăzi slova noastră o dăruim
Doar ei.

Ne-a învăţat să venerăm azi lacul,
În prejma lui când cântă pitpalacul.
Izvorul şupotind ce el ne poartă dorul
Şi pentru ea femeia , si pentru el
Feciorul.

Ne-a dus prin neguri albe şi luna argintie,
Ne-a înşirat poveşti de deal şi de câmpie,
Ne-a încîntat cu trestia cea lin plecată,
Pe care-a semuit-o în cantul lui cu chip
De fată.

 Am mirosit parfumul florilor de tei
Şi uneori a firului de romaniţa,
El povestind duios femeia-ntre femei,
Cerea iubirea-i toată, şi des cerea,
Sărutul ei.

Iubind  marea şi luna a spus în versul lui,
Mormântul să ii fie la margine de mare,
Apoape să ii fie şi cerul înstelat şi pomul,
Iubind şi în mormânt natura şi chiar
Omul.


Ninge

E iarnă,
acum priveşte cum mai ninge
pe case, pe străzi, chiar şi peste noi
Acuma ninge.
Speranţa muta în noi doi, acum
 ea tainic se prelinge,
şi timpul ne declară acum razboi,
căci ninge pe noi,
peste noi doi.
În ochii tăi aş vrea să văd dorinţe
din tainicul amurg al înserarii,
nu vreau să văd doua fiinţe
ce-s sugrumate
acum de lanţul disperării.
Doar cei fără de inimă nu au de a se teme
în noaptea care ninge iară,
doar cei ce beau
 un lapte de blestem
acum nu au
habar de iadul care pişcă şi ne doare,
în timp ce alţii
tot mai cer iubire şi speranţă.
E iarnă,
priveşte cum afară ninge
şi-a noastră inimă
se frânge.
Iubirea nostră-n vânt se stinge
şi-şi pierde azi culoarea,
caci eu nu sunt
 nici visul tău
 şi nu mai sunt nici floarea,
ce  îţi înfrumuseţează
azi cărarea.
Rămân un gol în calea ta,
ce tu-l vei umple în curând
după plecarea mea.
E iarnă,
uite cum mai ninge
tu uită chipul celei care acum
doar plânge.
Ninge!


joi, 5 ianuarie 2012

Aşa a fost şi vrerea lui... şi-a ta

El D-nul,
aşa a hotărât,
Pe mine să mă lase în lumea asta de pripas.
Şi după ce tu ai plecat,
nimic n-a mai ramas.
Tot ce-am clădit noi doi în van s-a năruit
şi din noianul de moloz
în care m-am trezit stingheră şi doar a nimănui,
m-am ridicat în inima cu-n crez,
eu, să dau piept cu răul orişicui
nicicând să nu clachez.
Azi timpul trece,clipa trece ,durerea
mă mai doare,
nu ştiu decât să îţi aduc
din când în când o floare.
Aş vrea să scriu pe ea „nu mă uita”,
dar îmi tresare inima
şi-mi spune cu-n oftat duioasă
că-aşa a fost şi vrerea ta,
să fiu eu floarea cea aleasă
in lumea asta de pripas.
Tu fără glas, tu ai plecat,
n-ai mai rămas....




miercuri, 4 ianuarie 2012

Strigătul sufletului

Frumosul în viaţă s-a dus într-un alt veac
Există acum în viaţă “urâtul”şi nu-l plac.
Se  moare în astă viaţa, rămane tot ce doare,
Orbirea de  lumina, orbirile de soare.

Iubire cea din tâi, s-a dus în alt răstimp,
Durerea mea cu linişte, doresc acu să schimb.
Trec zile, apoi trec clipe şi vremea-i trecătoare
Tristetea mea mă arde, durerea rău mă doare.

Micimile vieţii, tot cresc şi s-au mărit
Şi bucuria lumii se pare c-a pierit.
E-n sufletu-mi furtună, în inimă-i ninsoare
E flacară în noduri, şi gerul care doare.

Cum să recapăt eu frumosul care a fost,
Tărâmuri pline-n vise, iubire şi duios?
Când eu calc, pas cu pas, pe cucute amare,
Tristeţea mea mă arde, durerea rău mă doare.

 Nu vreau în viitor speranţa să fie doar venin,
 Şi-n suflet să îmi crească mereu palat de chin.
 Vreau lumii să-i pese, că-n lume se tot moare,
 Şi crunta  mea durere din suflet rău mă doare.


Coincidenta ori destin?

             Cine? Ce sunt “EU”? Sunt rodul timpului degizată sub o aripă cu înteles. Sunt o persoană, o fiinţă, un suflet , o minte. În concluzie sunt un "OM". Dar noi oamenii, de regulă mergem pe drumuri diferite care uneori se intersecteaza într-un unghi.Sunt omul care încearca să mearga înainte, dar uneori mă intorc sau prefer scurtatura leneşă a unei diagonale şi decid pripit s-o iau la stânga sau la dreapta.Viaţa mă pune să aleg. Sunt nevoită să aleg dacă mai fac un pas sau nu, sau sunt nevoită să mă las pradă unui impuls.Toate acestea  mă trimit la o intrebare: e “coincidenta”sau “destin”?. Nu ştiu să răspund, dar cred, ca la toate exista o logică. Acum le văd ca un joc de cuvinte, sau o întrebare la care aş răspunde cu o altă întrebare…
      Pentru a încerca să le desluşesc am nevoie de “cuvinte”, dar îmi par atat de inutile pentru a spune ceva despre mine. Am nevoie de “timp”.Ca să-l stăpânesc(pe timp), mă întreb “încotro”? Aş vrea să nu mai privesc în urma ...vreau să mă îndrept spre …”tărâmul nicaieri", acolo unde nu exista legi, reguli, acolo unde orice fiinţa este liberă, acolo unde imaginaţia nu o poate lua razna, unde lumea din palmele mainilor mele, înseamna încredere, puterea de a face ceva nou.Acolo şi numai acolo, să pot refuza cu uşurinţa orice îmi displace, să accept orice mă va ridica de la pamant, orice mă poate duce de la banal la magnific.
     Coincidenţa?Destin? Ca să definesc, cred că am nevoie de “culoare”.Cum s-o găsesc când în jurul meu nu pluteşte speranţa, sau măcar un zambet? De aceea sunt nevoita sa raman la “EU”. Eu care mă pierd înca în “universal meu”. Aici aş vrea să inventez cuvântul”posibil”.Aici să las în urmă regrete, lacrimi, durere. Aş vrea să apelez la artă, speranţă şi voinţa, să mă ajute să îngrop tot ce e negru, sobru, intunecat.
      Coicidenta? Destin?Cred că este acolo unde înca nu am ajuns, decat prin libertatea de exprimare, acolo unde “imposibilul “nu s-a născut….şi nici nu se va naşte, doar ca să ma cunoască pe mine…

EU”


Viaţa între miracol şi deznădejde

Viaţa fiecărui om este un lung şir de experienţe şi dezamăgiri.Cum,omul este supus greşelilor cea mai mare greseală este aceea de nu privi viaţa ca un miracol. Exemplul cel mai bun ni-l pot da cei care, fac eforturi disperate să traiască, reusesc să fie tonici chiar şi dupa ce trec prin momente cumplite: boală incurabilă, pierderea celei mai dragi personae s.a.m.d.Cel în cauza duce o lupta absurdă,sfaşietoare, fară să simtă nici o durere,nici o frică …nimic. Nu gândeşti cum getionezi totul, doar le faci, ca un robot şi nici macar nu te întrebi cum reuşeşti să le faci?
        Reuşim să ducem aceasta lupta absurdă, doar că atunci când încetăm să mai “trăim”,să mai cautăm vinovaţi pentru tot ce ni se intamplă, atunci, fară sa ne dăm seama, dăm dovadă, nu de slabiciune cum se vede poate din afară,ci de mult curaj, de fortă interioară, care vine pe un support al dragostei, afecţiunii ce o ai pentru cel în cauză…Atunci conştienţi sau nu, suntem mai iţelegatori cu faptul, că fiecare om are lumina lui,o soartă, un destin, o personalitate, poate diferita de a noastră şi răul din noi parcă amorţeşte. Este un adevăr pe care omul il percepe mai uşor, mai profund , cu mai multă inţelegere şi anume, că viaţa are un amestec dulce-acrişor…Important e ca noi, să percepem ambele gusturi în egala profunzime.
     Cum viaţa işi urmează cursul, chiar şi atunci când dăm dovadă de slăbiciune, descoperim reizbucnirea unor sentimente, dovadă că omul işi revine la normal şi începem prin a  încerca, a face ceva pentru noi. Dar vezi? modul în care abordam „aşteptarile” este rezultatul a ceea ce am invaţat în copilarie, al experienţelor de viata şi al alegerilor fiecaruia dintre noi. Cu fiecare nouă revelaţie în legatura cu tine însuţi, poţi face alegeri noi , care pot schimba totul. Aşteptările puternice şi profunde, urmate de dezamăgiri, ma pot face să devin rezistenta în faţa obstacolelor şi ma ajută să creez miracole în viaţa mea. A deveni constienta de propriul comportament este primul pas spre ”a creşte”... O data ce imi înteleg comportamentul şi opţiunile, pot face alegeri noi şi putem face schimbari minunate şi de durata în vieţile noastre.
        Aşteptarea reala nu este doar „înalta” sau „joasa”. Pentru a fi cu adevărat eficientă şi puternică, ea are nevoie de profunzime şi substanţă... Avem motive reale pentru care, să credem că putem să îndeplinim ceea ce ne-am propus. Sperăm într-adevăr, sau suntem doar îmbătaţi de mirajul entuziasmului...? Să devenim entuziaşti este un mod obişnuit de a crea aşteptări, dar cu adevărat nu este de durată şi necesită multă energie pentru a-l susţine.
         Cu toţii avem sentimentul că ştim cum să facem ca lucrurile să se întample. Este un sentiment calm si blând, care ne copleşeşte atunci când într-adevăr credem, sperăm, ne rugam, ne dorim, ca ceva să se întample. Sentimentul este energizant şi placut. Atunci întradevăr ni se pare că viaţa este un miracol. E bine sa realizăm când simţim că aşteptările nu sunt puternice şi profunde şi să ne acordam timp, să stăm cu gândurile şi sentimentele noastre. Îmi pun intrebarea:
       -Ce m-ar costa să cred într-adevăr în posibilitatea la care sper? Îmi  doresc şi sunt în stare să am curajul, să investesc în speranţele, energia şi credinţele, în asteptarile mele? Dacă nu, de ce nu? Aceste întrebări mă vor ajuta să gasesc cai de a-mi  imbunătăţi aşteptarile şi probabilitatea succesului meu. Numai atunci va exista acea dimensiune profunda a aşteptării reale, numai atunci voi putem opta să alternez abordările.
        Este adevărat că uneori putem deveni controlaţi, cinici, pesimişti, anxioşi, apatici, depresivi sau ne putem îndoi de noi înşine şi putem deveni temători. Aceste alternative reprezintă adesea „strategii de supravieţuire” pe care le-am adoptat gândind, că ele sunt un mod mai realist de a privi către necunoscut, de a ne atinge scopurile sau de a ne proteja de durere? Ce încercam să realizam cu aceste alternative? Atunci când ne dăm seama că de fapt înlocuim cele de mai sus cu o aşteptare mult mai realistă, putem să privim în interiorul nostru. Întregul comportament are un sens şi vor exista motive.
             Putem avea parte de „insight-uri” valoroase atunci când ne acordăm timp să înţelegem, de ce nu avem aşteptări reale. O dată ce inţelegem ceea ce încercam, şi anume, să creeăm prin abordările noastre alternative, o variantă mai înţeleaptă şi mai bună ar fi, să cautăm căi de a creea asteptări reale.
Încercările continue, care fac pe cineva sau ceva să se schimbe pot deveni o iluzie şi este foarte dureros, transformându-se în dezamăgire. Iluzia este definita ca”o falsă credinţa menţinuta în ciuda evidenţei care nu o validează”...Când ne dorim ca ceva să se intâmple cu adevărat, putem pierde perspective şi aluneca uşor în dezamăgire. Uneori este nevoie, să devenim realişti, să privim situaţia şi să acceptăm, că persistăm în a ne provoca durere, refuzând să renunţăm la un vis.
          Uneori, există atât de multă durere încât repararea ei pare a fi singura noastră sperantă. „A trece mai departe” poate fi resimţita ca o renunţare, deşi  uneori este alegerea cea mai sănştoasă. ”A trece mai departe” necesită un pic de jeluire, poate ceva vindecare şi totuşi, este uimitor de eliberatoare...
         Dacă putem să ne comutăm atenţia şi energia de la ceva care nu funcţioneaza către un nou scop, viziune sau vis, ne vom simţi diferit. Ne vom simţi bine raportat la noi înşine şi putem începe să cautăm căi de a atinge aceste noi vise şi posibilitati. Diferenţa dintre iluzie, urmata de dezamăgire şi speranţă devine clară atunci când ne acordăm timp să reflectăm asupra situaţiei în care ne aflăm...
              A fost oare nevoie să trec prin experienţe dureroase care mi-au produs furie şi amăraciune?. De ce? Care e lecţia pe care  am de învaţat-o din acestea? Voi fi recunoscătoare acelora, pe care destinul mi i-a scos în cale, pentru a mă  ajuta să invaţ această lecţie. Las deoparte resentimentele, chiar dacă aceşti oameni m-au rănit. Este posibil să iubesc viata neconditionat şi incerc să nu nutresc sentimente precum amăraciune, furie, vină sau orice alt sentiment cât mai puţin sau chiar de loc, convinsă fiind că acestea nu-şi au locul langă iubirea  de viată şi nu fac parte din miracolul vieţii . Dacă aş privi prin „binoclul”personal aş vedea  lucrurile în modul în care am fost învaţata să o fac.
         Este importantă perspectiva din care voi privi această lecţie...altfel calatoria în viaţă nu-mi va părea uşoară ci chiar dificilă.E foarte uşor să vorbesc de calitaţile personale,de care, sigur sunt mandră, dar am constatat că nimeni nu le ia în seamă.
           Constientizez că doar eliberarea  de trecut, eliberarea  de durere şi iertarea mă vor scoate din deznădejde şi mă vor conduce spre miracolul vieţii! A ierta inseamnă a lasa deoparte resentimentele, furia, răzbunarea. A te elibera de dorinta de razbunare asupra trecutului înseamnă schimbarea direcţie de mers către o trăire pozitivă, necondiţionată.O dată ce am înţeles ce reprezinta viaţa mea, nu mai pot şterge acestă cunoaştere.Conştientizez că dacă voi încerca altceva cu viaţa mea, voi avea mereu senzaţia unui gol imens. Stiu. Lumea nu-mi datorează nimic,dar.........
                                                  Merit, la fel ca toti ceilalti!



Pe drumul spre-nainte

Eu m-am născut pe un tărâm de ţară
Curat ,frumos, il văd şi azi ca-ntâia oară.
De la parinţi am învaţat ce-i sârguinţa
Şi cum să fac, să-nving azi neputinţa.

Şi dacă, atuci copil la ei cand eu eram,
Zburam ca guguştiucul zglobiu din ram în ram,
Acum la poarta vieţii eu singură mă simt,
Şi de a mea tristeţe, e greu ca să mă mint.

Eu pun un lacăt, două si uşa să ferec
Durerilor noian ce peste prag îmi trec.
În loc de uşa aş pune un văl ca de mătasă,
Nimic din cele rele, să nu mai intre-n casă.

Eu totul am spalat cu lacrimi mii si mii
Si nu am vrut sa cred ca tu n-o sa mai vii.
Acum c-am inteles eu sensul vietii  sfinte,
Ma-ntorc tacuta  la o viata spre inainte.

Pe drumul spre-naite voi merge negreşit,
Să recladesc din nou tot ce eu am iubit,
Şi ce a fost durere voi scoate azi din minte,
Căci nu mai are loc pe drumul spre-nainte.




marți, 3 ianuarie 2012

Incertitudine

Şi ura şi iubirea, îtţ las acum avere,
Şi peste ani fii sigur, eu nu ţi le voi cere,
Dacă acum au dat un sens vieţii mele,
Curând şi eu şi tu uita-vom despre ele.

De te-am iubit eu ştiu că am plătit,
Cu  multe lacrimi şi cu somnul nedormit.
Inconsecvenţa ta şi ura, eu să ţi-o plătesc?
Cum?Cu  dorul  meu în veci să te iubesc?

Nu vreau eu sa continui  să plâng înca,
Ea, rana ce-ai lăsat, este o rană adâncă.
Pentru-a ta trădare,  nu te voi pedepsi,
Ci poate în tăcere, mereu te voi iubi.

Voi căuta acum, un început mai bun
Şi voi porni în suflet cu stelele în pumn.
De te voi întâlni, cu drag să-ţi dăruiesc,
Steluţa care sunt, si-ţi spune „Te iubesc!”