marți, 14 februarie 2012

Un gând…

In mine liniştea se scurge-ncet,
Urcând spre cer prin ploi amare,
Eşti îngerul ce urcă azi inert,
Ducând iubirea-ţi, către soare.

Te simt în zbor cum aerul topeşti,
Ducând a ta căldură spre văzduh,
Tu aminteste-ţi cum, că mă iubeşti
Până şi  eu la soare, la tine am să urc.

Deşi, iubirea ta ai luat-o acolo sus
Şi viaţa-mi se-ndreaptă spre apus,
Ea, dragostea  rămasă, e la mine
Păstrată pentru viaţa scurtă, care vine.

Dorul de tine îmi arde azi în ploi,
Nu voi iuta nicicând acea dulce iubire,
Tu înger să îmi fii, ocrotitor apoi,
În gânduri să-avem, aceeaşi tresarire.



Recunoştinţă…


Domnul te-a hărăzit în astă lume să fii mamă,
Cu drag tu ne-ai crescut, ne-ai dezmierdat,
Acum ne înconjori cu îngeri şi ţi-e teamă,
De ce ni se-ntâmplă şi ce ni s-a-ntâmplat…

Tu ai avut pe lume, doar două din păcate,
Că ne-ai iubit pe toţi, aşa cum se cuvine,
Şi te-ai mândrit cu noi, adesea  peste poate,
Lăsându-ţi  la o parte şi dragostea  de sine.

 În lumea  veşniciei , eşti  înger printre stele,
De grija ce ne-o porţi, vorbeşti  acum cu ele,
Durerea  ni-o veghezi, cu sfaturi de la  ele,
Rugându-le de lacrimi, pe faţa să ne spele.

Ai fost  pentru noi toţi, oglindă, drum în viaţă,
Ne-ai însuflat încredere, iubire şi speranţă,
Ne-ai învaţat de omenie, cu sânu-ţi plin de dor,
Şi ne-ai hrănit cu cer senin, cu drag de adevăr.


luni, 13 februarie 2012

Povestea mea…povestea lui…

O fată şi-un băiat, cândva într-o piaţetă,
S-au întalnit umbriţi de-o rază violetă,
Atunci ei s-au privit, apoi s-au definit,
Au scris în doi, o lege, cu tot ce nu-i greşit.

O ea şi-un el,  au străbătut ani, care,
Au demonstrat că dragostea nu moare,
Din ea un vis au construit,un vis de neuitat,
“Iubirea lor cea pură şi fără de păcat.”

Ea fata, el băiatul  mereu ei s-au venerat,
Iluzia durereii nicicând n-au acceptat,
Mereu în doi pe culmi urcară, coborâră,
Viaţa le-a fost uşoară, frumoasă şi nu dură.

Chiar dacă viaţa lor, a fost ca o comoară
Ea a ales tot viată…el a ales să moară,
Si-atunci s-a năruit a lor basm de iubire,
Având timpul şi spaţiul, ca naş la desparţire.

Baiatul astăzi înger, ea fată… astăzi om,
El azi plutind în ceruri, ea floare sau un pom,
Ea caută o cale, el drumul şi-a găsit,
Veghind duios spre ea , căci azi EL e un mit…



Iubiţi femeia

Femeia este floare şi steaua căzătoare,
E răsăritul dimineţii în zilele cu soare,
Tot ce-i frumos în viaţă, în versuri şi în cânt,
Ce trubadurii au cântat, mereu, pe-acest pământ.

Femeia-i fericirea, ce-ascunde-n trupul ei,
De o respecţi destul, tu sincer poţi s-o iei.
Femeia chip de aur, este suavă şi candidă,
În ochii ei, de o iubeşti, găseşti a ta lumină.

Iubiţi femeia , ce-o visaţi, şi cea de calitate.
Daţi-i iubirea  voastră, scăldată-n puritate,
Ascundeţi fericirea în sufletu-i de aur,
De vreţi să-i cuceriţi, a inimii tezaur.

Femeia e  nevoia  în zborul către stele,
Ea vrea iubirea sfântă, s-o-nchidă în zăbrele.
Doar din priviri, ea cere, celor ce-o preţuiesc,
Iubirea absolută, nu doar...”eu te iubesc”.

Cantaţi femeia, de-apururi de-i femeie,
Căci visul va dispăre, fără a ei scânteie.
Cântaţi femeia, şi toate florile vor înflori,
Fără femeie, nimic n-ar exista, nici voi
… nu aţi mai fi!!!!!


duminică, 12 februarie 2012

Femeia



Femeia........
Femeia este o mâncare pentru zei, gătită de diavoli – William Shakespeare 
Femeia, prin frumuseţea ei fizică şi morală, este marele stimulent al vieţii pentru omul normal, pictor, sculptor, muzician, poet, filosof şi om de ştiinţă, ca şi când în fiinţa ei şi-ar fi dat mâna toate cele nouă muze, fiice ale lui Zeus şi ale zeiţei Mnemosina. 
Femeia este grandioasa operă a lui Dumnezeu; reprezintă ultima trăsătură de condei a Sa. Plină de taine, captivantă, frumoasă, dătătoare de viaţă, cunună a Creaţiei, senzuală…Cum ar arăta lumea noastră fără ea, Femeia? În absenţa ei, orice bal îşi pierde frumuseţea. E fiinţa cea mai gingaşă şi totuşi cea mai puternică. Sunt adesea prezentate în poveşti ca nişte fiinţe pentru care bărbaţii se ridică la luptă şi trec balaurul prin foc şi sabie. Pe lângă cele 7 minuni ale lumii ar trebui adăugată a 8 a. FEMEIA…un zâmbet.,.o rază de soare,,,o pată de culoare…în viaţa voastră…a bărbaţilor…Femeia se descrie prin sentiment, se defineşte prin raţiunea de a găsi optimul, se împlineşte prin răspunsul la provocările drumului. Nu spune totdeauna ceea ce vor barbatii să auda, nu are totdeauna dreptate, dar de fiecare dată ştie să îmbrace lucrurile în haina potrivită şi să ajungă la echilibru. Când tu,barbatul, te uiţi la ea…ţi se pare că vezi raiul. Plină de mistere, capabilă să meargă enorm de departe pentru sentimentele ei, cu acel zâmbet fermecător pe care îl împarte tuturor, doreşte mereu să fie iubită necondiţionat. Te surprinde în mod plăcut ,cum poate o fiinţă, să fie atât de complexă. Când e nervoasă însă, se aprind scântei în ochii ei. Şi când pentru prima oară ţine în braţe copilul ei iubit, când este mamă, este ca o leoaică pregătită de atac. Vreti să fiti iubiti? Iubiti-o. Adorati-o, venerati-o ca pe o zeiţă. Pentru că de fapt, ea femeia este a voastra. Zeiţa iubirii şi a sentimentelor. Refugiul barbatului. Casa  la care revin barbatii când  sunt istoviti de alergarea prin lume. Umărul cel mai puternic pe care poţi să plângi. Are de jucat un rol crucial, de împlinit un destin doar al ei… “Creaţia atinge pentru ea, zenitul.”  Şi totuşi nici o definiţie din lume nu o poate descrie. Oare, ce este femeia?
Când scrii despre femei, trebuie să îţi înmoi pana în culorile curcubeului şi să presari rândurile cu pulberea de pe  aripile  fluturilor” (Denis Diderot).



Speranţa..

Cu paşi înca  nesiguri şi gânduri în tăcere,
În nopţile pustii, în lacrima durerii,
Încerc să urc pe drumul colinelor de brazi,
Numai la coborâre, există riscul ”cazi!”


Pe drumul sinuos voi căuta un  dor,
Între cer şi pământ voi spulbera un nor,
Pe-alei necunoscute voi rătăci trecutul,
Voi cauta frumosul, voi ocoli urâtul.


Vreau să găsesc în al măririlor mister,
O linişte anume, în care eu mai sper.
Versul meu să fie descântec de iubire,
În palma sorţii, eu, o stea în devenire.







Promisiune

Aş dezmierda şi n-aş şti să blestem,
Şi aş surâde, de-n suflet, n-aş mai suspina,
De aş iubi, n-ar fi nevoie să mai gem,
De plâns, că-n ochi eu doar lumină aş purta.

Eu rana singură nu pot nicicum să-o leg,
Cu mâna mea pot unge rănile străine,
Un colţ de rai voi căuta în lume, să aleg,
Nu vreau un strop de iad azi pentru mine.

Oricât aş cade, tot în sus m-oi înalţa,
Cu fruntea-n dulcea pulbere a vieţii
Revin la versul meu, din el voi veţi afla,
Promit eu să surâd în zorii dimineţii.


vineri, 10 februarie 2012

Chemarea

să fii tu început foileton
zugrăvit în roşu şi albastru
pământ
contaminând ziua şi noaptea
răsărit de soare combinând
vino
împreună cu dorul şi durerea
cu vorba
 tăcerea
cu iubire şi speranţă
cu temere şi nonşalanţă
vei fi  monocromul
 culoarea
încântarea
disperarea
eu risipa de floare
zbucium de mare
cautandu-ţi privirea
ardoarea
aşteptandu-ţi chemarea întreb unde eşti
de ştii
vei veni!





Candoare



înalţ privirea spre cer
să prind în palme o stea
de nu voi reuşi mă urc mai sus
ca să ajung
asta am facut
cuprind tot universul
de nu voi reuşi
voi suferi
ridic a mele braţe spre Univers
să nu-l mai las să scape
să aduc iubirea înapoi
aproape
nu vreau să pierd  a mea speranţă
vreau totul înapoi
în doi
nu vreau azi visul năruit
privesc
la steaua care
iubirea pe pământ a zămislit.





Nostalgie

Ascult  cântecul muzei  în glas pământenesc,
Rătăcitor alunec prin voluptatea lunii,
Mă-ncântă azi o harfă,  ce ţese-n paradis,
Povestea vieţii mele, o filă-n cartea lumii.

Născută-n veacuri, în sufletul meu creşte,
Este deschiderea spre-oceanul năzuinţei,
E pasul curajos spre-ndemnul, ce fireşte
Se-ndreaptă cu speranţa, tablou al biruinţei.

De elemente-i  vor lipsi, jur îl voi termina
Şi fiecare particica a mea, în el voi integra.
Mă voi lăsa încurajată de iubire poate,
Ea, tainic se ascunde în depărtata noapte.

Când norii negri s-or topi în razele de soare,
Eu istovită fi-voi de anii, bătrâneţii
Vreau  viaţa s-o văd, fragmente de culoare,
În linişte să meditez, la anii tinereţii…










Fleşuri…despre viaţă

Mă simt  învăluită de fum şi amintiri,
Îmi pierd parcă în ceaţă puţinele senzaţii,
Retina-mi proiectează azi umbre şi lumini,
Se derulează totul, în tainice-oscilaţii.

Simt cerul, care arde-nvăpăiat în zare,
Privesc apoi apusul, se stinge spre-nserat,
In minte-mi  galopează aceeaşi întrebare,
Ce este viaţa? Ştim s-o traim ? Are valoare?

E omul un pescaruş, ce zboară peste mare?
Răspunsul este, nu ! El zboară-n nepăsare,
Însufletit de liniştea ce margini ea nu are,
Omul în zborul vieţii, trudeşte şi-apoi moare.

Privesc  ceru-nroşit şi zborul spre zenit,
Gânduri  stângace înşir în schiţe mâzgălite,
Cu scaunele goale, e viaţa,  spectacol inedit,
Ca un sumar de fleşuri , de soarta hărăzite.


Am crezut în iubire...

Vreau să vorbesc despre iubire…deşi unii nu cred în ea. Eu cred, că sentimentele ne ţin în viaţă… ne inspiră… Fără sentimente am fi doar nişte “păpuşi” inerte… nu am cunoaşte dragostea, teama… fără sentimente am fi doar nişte “obiecte”… obiecte fără nici un scop anume.Eu cred în iubire.Eu ştiu să iubesc ploaia, să iubesc viaţa, să nu blestem destinul mai mult decât trebuie, dar ea, iubirea, nu ştie… Iubirea nu ştie când să poarte umbrelă, habar n-are să se apere de vânt, de ploi, să se transforme în piatră, nici prin cap nu-i trece să-şi ţină coloana vertebrală dreaptă… Nu ştie când să plece cu capul demn.Să plece de-acolo de unde poate nu este dorită,sau să rămână.
Iubirea mea a locuit într-o clădire veche, cu turnuri construite după forma visurilor de odinioară, cu porţi larg deschise, care acum s-au închis. Mă întreb dacă pe locul ei se mai poate construi ceva mai solid. Iubirea mea  nu a ştiut niciodată să zâmbească înapoi, să ridice capul spre cer şi să-şi consolideze rădăcinile în pământ. Iubirea mea nu mai locuieşte într-o casă. Pe vremuri ştia. Şi trăia într-o casă cu tapet la modă, cu visuri ţesute, cu camere frumoase şi paturi de îmbrăţişat zile şi nopţi întregi şi habar nu avea că tot ce era frumos îi va fi luat într-o zit. Iar eu zâmbesc. Îi zâmbesc acum.
A trecut ceva timp… A fost parte din mine. A trăit în mine.  A fost casa mea, mi-a fost cel mai dulce şi odihnitor „acasă”. Dar din fosta „casă „tot a ramas ceva ceva…. un blestem, o legendă, o amintire, o piatră, o poveste bântuită de trecut, o poză salvată şi ascunsă, sau expusa … ceva care nu ma lasă să uit.Paşii mă poarta spre locul unde eşti acum, unde în loc de şoapte găsesc tăcere, unde în loc de bucurie, zâmbete găsesc linişte, gol şi multe lacrimi. Au trecut parcă secole întregi de atunci şi ne despart parcă eternităţi şi mai mari . Şi totuşi nu pot să nu mă întreb – de ce… de ce nu poţi să-mi faci inima să-mi bată cu mai puţină durere. Casa iubirii noastre este acum numai dărâmături. În locul lor au fost odinioară aici ziduri. În interiorul zidurilor s-au făcut promisiuni. Au trecut cutremure peste ele, peste tot ce-a fost frumos şi pur,dar cu iubirea nostra le-am invins pe toate. Acum sunt doar nişte dărâmături, există doar piatră, pământ, moloz, ruine ce mă înspăimântă,  ruine de care îmi este milă…
                    Acum simt sufletul alături de trup... Uneori îl simt departe, chiar  fără rost şi fără căpătâi… continui să caut tainele sufletului în natură, în zâmbete, în oameni, în idei. Dar el “sufletul e hoinar, nu le ţine tovărăşie… Se spune că atunci când zeii vor să te pedepsească îţi îndeplinesc o dorinţă. Dorinţele mele au fost mărunte, patetice de cele mai multe ori şi aproape întotdeauna irealizabile, dar n-am renunţat la ele niciodată. Şi pentru că în viaţă nu există coincidenţe, ci doar fapte care au consecinţe, una dintre dorinţele mele s-a împlinit “iubirea mare pentru EL”dar… a fost exact ca o pedeapsă, caci tot zeii mi-au luat-o. Într-o fracţiune de secundă, tot ceea ce crezusem eu , că este un vis frumos , cu care îmi plăcea să mă amăgesc, s-a năruit brusc în faţa realităţii.
                    Aş vrea să las o parte din mine oriunde… în toate lucrurile,  pe care le fac sau spun…în locurile prin care trec, în inimile celor pentru care am reprezentat ceva… e ca un lanţ infinit…simt că iubirea mea s-a închis într-o cutie a Pandorei, simt că-n loc de inimă, am un ceas...mă simt o Cenusăreasă, care a stat la bal alături de iubirea ei,  până la doisprezece noaptea. REGRET CA NU AM OPRIT CEASUL LA DOISPREZECE FARA CATEVA MINUTE...POATE AS FI REUSIT SA STAU LA BAL TOATA (noaptea)VIAŢA...şi aşa , aş fi pastrat iubirea de care am atâta nevoie. Am crezut şi voi crede mereu în iubire..





miercuri, 8 februarie 2012

Singurătate

Noaptea ascunde vântul în beznă,
În ploaie mă caţăr, hoinar de apuc,
Simt tăcerea prelinsa spre gleznă,
Vreau drumul lumină, îl caut năuc.

Tâmplele-mi ard în alb de cenuşe,
Privirea o simt adiere de vânt,
Toată simţirea o am în catuşe,
Braţele, fulgere…vii, spre pământ.

Ploaia şi vântul încep să destrame,
Negura nopţii, norocul de scame,
Arunc fluturând gând bun peste voi,
Refuz, să mâ zbat vreodată-n noroi.



luni, 6 februarie 2012

Rămâne-un vis

Aş vrea să-ajung în gândul tău,
Tu amintire tristă şi stingheră,
Dar n-am putere acum, că eu
Mă simt o scamă, pe o etajeră.

Aş alerga prin clipe de demult,
Să te găsesc pierdut în rătăcire,
Oprindu-mă în tainic loc, să-ascult
Din şoaptele-ţi tăcute de iubire.

Rămâne vis, să fiu un înger călător,
Să zbor spre tine, dorul mă inundă,
O lacrimă, să se preligă de-al tău dor,
Să te sarut, pe buza tremurândă.


Visez

Visez, ca să pătrund în gîndul tău
Eu, amintire tristă si stingheră,
Tu  să tresari, cum ai cădea în hău
Doar, că lipsesc din viaţa-ţi efemera.

Cuprinde-mă în palma ta, cu drag,
Şoptind cu patimă în glas,cu daruire,
Rămânem doi, în clipa nopţii prag,
Eu, fir de dor… tu dulce-a mea simţire.

În vis, noi împreună să-alergăm ,
Ca doi nebuni  pierduti în rătăcire,
O lacrimă de s-o prelinge, depănăm
Doar întâmplări trecute, de iubire.

Când mă trezesc  din visul călător,
Zburdând prin stropi ce stau la pândă,
Sărutul ce ţi-l dau, al meu năvalnic dor,
Să-ţi fure somnul, vraja să te prindă.



Şi ce daca?

Şi ce dacă afară-i iarnă?
E frig oricum în ochii mei,
Dacă o fi şi vrea să plece,
Sufletul meu rămâne rece.


Atâta iarna e în mine,
De aş deschide ochii bine,
Aş transforma totul în gheaţă,
Cerşind o boabă de speranţă.


Cu ochii mei tăcuţi şi goi,
Chem altă iarna înapoi,
Să caut coiburi de-amintiri
In cufărul...vechii iubiri.



duminică, 5 februarie 2012

Tac...in singuratate




viaţa mea şi-a luat un nume
singuratate
eu pe mal voi rămâne lângă marea
cu ochii mari
mă scald în val cu-nfrigurare
ca şi luna
poetul îşi spune păsul
durerea
cautând alinare
în mare
apa limpede
întunecată preia fraza
sfruntată
în limbajul transparent
rămân lângă ţărm
s-ă ascult cu-nfrigurare
fâlfâit de aripioare
şi-n liniştea macabră
privesc şi
tac…



Din "jertfa blândului destin"

Aş vrea să ningă liniştit, în prag de iarnă,
Să cearnă-n disperare, acum  asupra mea,
Simţind cum cerul, peste mine se rătoarnă,
Iar ţurţurii în plete, în clinchet, vor cădea.

Noi  amândoi să-alergăm prin albele troiene,
De frig sau ger să nu ne temem.Este vreme,
De o iubire fără seamăn, cânt dulce ne-fioara,
 Vom lua-o de la capăt, timizi, ca-ntâia oară.

Şi focul inimii năvalnic, o fi altar, cunună
Straie vor fi  un dar al sorţii, mii de viori răsună
Frumoasa ta  voi fi atunci, ca puntea între nopti
Iar tu să fii “Luceafăr”, frumosul vis, de poţi!!!

Aşa vom învaţa iubite, să ne iubim cu dor
Dând  unul altuia din “jerfa blândului destin”
Iar fericirea va fi drumul lin, zbor  de cocor
Învaluiţi de o iubire… un voal uşor…festin.


vineri, 3 februarie 2012

Acolo-n vârf de munte…

Aş vrea să ne ascundem pe-un vârf de munte”dacă”,
Un legământ în sufletele noastre ar vrea în veci  să tacă,
Să conjugăm la infinit iubirea, neuitarea,”eu şi tu”
Acolo-n vârf de munte, noi să uităm cuvântul “nu”.

Doar pe un vârf de munte  aş zămisli cuvântul “rai”
Şi-aş aştepta în noapte să-mi spui cu dor tu,”hai”!
Acolo n-aş mai plânge şi fericită-aş fi, eu “dacă”
Mereu aş fi cu tine, uitând pe veci cuvântul “pleacă”.

Să admirăm noi albele troiene, să ne iubim  “săraci”
O pârtie de dor, pe langa râu, în calea mea să faci.
Şoapta vântului de munte, să fie strigăt de iubire,
Şi botezaţi de necuprins, să te hrăneşti cu-a mea privire.

Cu apa râului de munte, spăla-vom pete de noroi,
Şi muntele va învăţa blindeţea  şi iubirea de la noi.
Mulţi ani vom trăi liberi, fără-a rosti mereu cuvinte,
Iubirea  noastră şi respectul, vor  fi în viaţă “punte”.



Pe prispa cerului

Iubite, pe prispa cerului de sus,
Buchet de gânduri  ţi-am adus.
Ţi-am dăruit un dor şi a mea carte,
Cu flori ţi-am pietruit căile moarte.

De le vei mirosi, cu dor, stiu bine
Gandul îţi zbură, sigur către mine,
Iar cartea mea neobosit de vei citi,
În chipul meu  cu drag, te-oi oglindi.

Din carte vreau un paragraf uitat,
Cu toată dragostea, ce-ai luat,
Pe-aleea vieţii mele  azi presară,
Doar gânduri bune şi iubire iară.

Iubite, eu vreau pe prispa casei mele,
Doar un buchet micuţ de viorele,
Le-aş împleti cu fir de “dor de tine”
Să le păstrez  în viaţa care vine.