sâmbătă, 31 decembrie 2011

Departe de trecut

Te port de-o lungă vreme, te port la mine-n gând,
Te port eu pretutindeni, mereu agonizând,
Eu te-am purtat şi-o toamnă-n cuprins de maracini,
Dară cuprinsul toamnei e plin azi de rugini.

Eu te-am purtat şi-n iarnă cu „viscole” izbind
Dar azi totul se-nchide de-al tău surâs murind
Şi simt în jurul meu parfum de mucegai, migdala
Şi-aş vrea, să te-ntâlnesc acum ca-ntâia oară.

Eu te rostesc în versuri reci, acum de desparţire,
Nu vreau să-ajung să pierd din nou a mea iubire.
Nu vreau să-mi amintesc din urmă de trecuturi,
Chemandu-mă frenetic, şi-acum spre începuturi.

Te port în inimă  până-o apare cândva  altă speranţă
Nu vreau în ani, să par pirdută cu chipul de faianţă.
Te port cu giulgiul inimii de azi, acoperit, fireste
Nu, să te ascund, ci te păstrez , ca omul ce iubeşte.


Femeia şi ...oglinda

        2012, iată am trecut în noul an..iată am mai dat o filă din cartea vieţii. Mă uit în oglindă şi readuc în minte, chipul de altă dată. Mă întreb unde este femeia fericită, veselă, frumoasă de odinioară?
         Că viata este ireversibilă, am conştientizat din todeauna, dar mi-am dorit, dacă, totuşi îmbătrânesc, să îmbatranesc “frumos”. Cel puţin pâna acum dorinţa mi-a fost îndeplinită, chiar dacă furtunile vieţii au fost puternice şi aspre…M-am întrebat, adesea, de ce femeia are atâta nevoie de oglindă?
             Da! Avem nevoie pentru siguranta noastra, în raport cu cel de lângă noi… Cum adică? Ştim foarte bine că nu s-a inventat o oglinda, care să ne arate şi interiorul sufletului nostru, uneori cu foarte multe calităţi, iar oglinda descoperita deja, nu arată, decât exteriorul, ceea ce poate vedea oricine. Frumuseţea fizică şi tinereţea nu durează o veşnicie. Deşi raportate la tineretea si frumuseţea sufletului, care o simţim în noi, ne place să ne hranim cu această iluzie, că suntem încă tinere, oglinda ne pune faţa în faţa cu adevărul. Cu toate acestea, oglinda nu ne poate contrazice de adevarul din interiorul nostru .
               Odată cu trecerea anilor, imaginea noastră se maturizează, noi ne maturizăm, devenim mai complexe. Oglinda va ramâne prietenul cel mai sincer, care ne va spune adevărul despre exterior.Ea va confirma gentil faptul, că ne stă bine asa, deoarece înfaţişarea noastră este produsul unei experienţe de viaţa, “viaţa noastră”. Dacă de experienţa de viaţă  ce am acumulat-o, si, care ne defineste pe viitor ca om nu ne este rusine, ne va face sa iubim omul care stă acum în faţa oglinzii, si-l vom vedea  mult mai frumos.
                 Un sfat sincer si prietenos: s[ avem grij[ ce facem cu viaţa noastră, dacă vrem, ca atunci când îmbătrânim, oglinda să ne arate mai frumoşi. După o anumită varstă vom avea nevoie să ne privim în “oglinda conştiinţei noastre” cea mai sinceră oglindă şi, să nu uităm, că singura oglinda care nu  deformează realitatea este “oglinda sufletului”.



Eu vreau...


Eu vreau, să dau uitării drumul pustiu şi lung,
Eu vreau, să fiu în toate, oriunde bucuroasă,
Eu vreau, să îi aştept din nou, pe toţi acasă,
Eu vreau, să-ajung mereu, unde vreau să ajung.

Eu vreau, să las în urmă tristeţi şi încercări,
Eu vreau, să pot visa, din nou la fericire,
Eu vreau, să văd în vis un strop de împlinire,
Eu vreau, din împliniri ,un vis în depărtări.

Eu vreau, să crească-n mine soarele din zori,
Eu vreau, ca “mâine”să fie o lungă zi cu soare,
Eu vreau, un dor uitat de-atâta complicare,
Eu vreau, un zâmbet cald, eu vreau în dar o floare.

Eu vreau , să ard tăciunii din focuri de demult,
Eu vreau , să-sting în suflet acum a ta  chemare,
Eu vreau , stăpân să-mi fie un gând de-nseninare,
Eu vreau , să găsesc calea către toate, ca să uit.

Eu vreau, să plec acum din nou pe un alt drum,
Eu vreau, acum un drum cu flori înmiresmate,
Eu vreau, s-alung tristeţea din gânduri adunate,
Eu vreau, să nu mai spun” atunci”, să spun “acum”.

Eu vreau, viaţa să-mi fie, doar un buchet de flori,
Eu vreau, ca anii ce-i mai am, ei linistiti să fie,
Eu vreau, în toate să presar un strop de bucurie,
Eu vreau, să fiu un vis frumos,să te alinte-n zori.

Eu vreau , să calc pe un tărâm de vise şi povesti,
Eu vreau , să fiu un suflet bun de mă priveşti,
Eu vreau , ca bătrâneţea să vina, dar frumoasă,
Eu vreau , să fiu fiinţa ce-am fost, dar norocoasă.


vineri, 30 decembrie 2011

Aveam nevoie...

             Miroase a toamnă, a pământ ud şi a frunze mucegăite. Miroase a seri lungi, a plăcinte aburind şi discutii marunte dar care ne înfrumuseteaza viaţa… Miroase a lectură de carte veche, a ciocolată amăruie asortată cu cafea fierbinte şi a cântec ascultat în surdină...Miroase a paşi împleticindu-se în lavicerul toamnei, a gutui, a vise despletite prin sălcii. Miroase a doruri părăsite ascunse în trandafiri uscaţi, miroase a fum de iluzii arse, a speranţe învechite-n sertare. Îmbătată de toate aceste mirosuri, alerg sau merg cu paşi foarte mici prin viaţa şi pe zi ce trece înţeleg tot mai mult, de ce trebuie să trec prin tot ce trec...
             Aveam  nevoie, sa învăţ, să am mereu zâmbetul ascuns în inima…Aveam nevoie, să nu fac tot ce pot... Aveam nevoie, să nu cred tot ce aud şi, să nu spun tot ce ştiu. Vreau tot şi nimic…Eu aici…Eu dincolo…Eu nicăieri… Eu peste tot...Aveam nevoie de timp sa iubesc lucrurile simple, pentru că doar ele reușesc să-mi complice monotonia vieții mele! Aveam nevoie, să cred în ceea ce nu pot vedea, dar mi-am dat seama, că ceea ce nu pot vedea există. Aerul nu se vede, dar există, aşa există şi răutatea din jur…dar şi bunătatea oamenilor! De ce trebuie să credem în ceva ce nu există? pentru că aşa trebuie!!! este doar un răspuns…noi oamenii vrem să căutam necunoscutul, să-l găsim, să-l cucerim, să fie al nostru, să-l cercetăm şi în final să-l distrugem. Pentru că oamenii întotdeauna distrug ceea ce descoperă şi mai ales ce nu li se potriveste, chiar de este prea frumos şi uneori nu au capacitatea de a percepe, ca mai apoi să le pară rău.
            În dialog cu” eul”meu întodeauna am rostit în gând: Să am credinţă, dar în ce să cred? Mai pot crede în ceva, după ce m-am trezit la realitatea, care e aşa dură, dar cu care va trebui să ma obişnuiesc, fără să am  prea multe păreri sau dezacorduri? Realitatea este un lucru care trebuie acceptat indiferent de felul cum îl percepi… ”Vorbe dulci sunt uşor de spus, lucruri draguţe sunt uşor de cumpărat, dar oameni de treabă sunt greu de găsit. Aveam nevoie, să continui a  crede, că viaţa se termină când omul  înceteza să viseze, speranţa moare când omul  înceteaza să creadă în destin, prietenia se sfârşeşte când omul înceteaza să mai împarta, aşa ca voi continua să împart cu cine cred că îmi este prieten, voi vorbi fără intenţii, voi dărui fără vreun scop, voi ţine la cineva fără explicaţii şi motivaţii...nu am de gând să mă pedepsesc la nesfarşit.
             Conştientizez că trăiesc într-o lume, în care schimbările sunt fără precedent. Mă simt cufundata în neprevăzut şi complexitate. Cu cât încerc să descopar  mai mult, cu atât simt că rămân  mai mult  descoperită. Aveam din ce în ce mai mult nevoie, de capacităţi şi atitudini care să mă ajute cum să învăţ, să dau sens haosului în care mă simt afundată. Aveam nevoie de timp pentru a fi mai îngaduitoare cu mine, de a găsi raspunsuri la întrebări anterioare, de a mă ierta şi pe mine, cum am reuşit s-o fac cu alţii.de atatea ori. Mă întreb...dacă a meritat? Am  nevoie, să ştiu cum să găsesc  în mine însumi certitudini în privinţa a ceea ce doresc şi asupra a ceea ce cred şi merit, când totul în jurul meu pare să conteste ceea ce sunt. Simt că trebuie, să am grijă de mine, să îmi  păstrez  încrederea în mine şi empatia faţă de ceilalţi, dar în egală măsură trebuie să fiu capabilia, să îmi  recunosc slăbiciunile şi, să pot, să cere ajutor atunci, când consider, că am nevoie de el.
           Aveam  nevoie, să ştiu cum să mă ridic, când sunt la pământ, să învăţ din nesiguranţă şi dezamăgire, să îmi croiesc propriul drum şi să fiu pregătită să pierd totul…Aveam nevoie să iert, să uit şi, să îmi îngădui mie însumi, de ce nu şi celorlalţi, să fiu  ceea ce sunt cu adevărat. nevoie, să mă cunosc mai mult şi nu în ultimul rând să mă iubesc mai mult...
             Am nevoie şi voi avea nevoie, să învăt aşa cum n-am învăţat niciodată…


Încerc să înţeleg

Privesc tăcută, acum oraşu-n care plouă,
Păşesc parcă agale, cătând o lume nouă.
Văd oameni trişti, păşesc pe trotuare,
Păşesc înganduraţi, căzuţi pacă-n visare .

Păşesc şi eu prin ploaie, păşesc prin Univers
Si-ncerc să înţeleg, ce nu am înţeles .
Dar negăsind răspuns, cobor în lumea noastră
Şi las în urmă ploaia, cea rece şi sihastră.

Cadenţa picăturilor deşteaptă-a mea visare,
În gânduri îmi apare aceeaşi întrebare,
De ce nu pot şi eu rămâne prinre stele,
Să pot, să-ţi fiu alături, pierdută printre ele?

Ne-om ţine iar de mână, şi iarăşi împreună,
Ne vor cânta pe rând toţi îngerii în cer cu lună,
Ne vom privi în ochi sub Galaxia albastră,
Ne-om aminti de viaţa şi de iubirea noastră.

Îmbraţişaţi vom povesti de tot şi toate,
Vom căuta umbrela unui nor în noapte,
Tu fruntea-mi vei atinge cu mângaieri duioase,
Iar eu voi număra, secundele rămase.

Când, iar te vei întoarce în cer cu multe stele,
Şi eu din nou rămân, cu gândurile mele,
Învaţă-mă eu ce să fac, şi cui să cer apoi,
Pe tine să te-ntoarcă, o clipă lângă noi.

Plânge şi toamna

Se-aşterne toamna, cu noianul ei de brume
Şi-nchide-n veci trairi în file de albume .
Abia de mai zareşte pe-al meu obraz un zâmbet,
Ce parcă vrea să-ascundă, o urma-a unui plânset.

A fost iubirea noastră, poate un crud blestem ?
Întreb acum în toamnă, când, înca te mai chem.
Ţi-a spus vreodata-n vise, chiar cele nerostite,
De clipele de chin, de-a mele lacrimi nedorite?

În viaţă- am întalnit şi gustul dulce şi amar,
Dară iubirea noastră nu a avut nicicând hotar.
Doar de-a mea suferinţă, plâng azi copacii goi,
Azi când dorul năprasnic se-aşterne între noi.

Şi plânge toamna azi, deplange plânsul meu
Şi ploi se duc pe vânturi, îmi este dor mereu .
Îţi chem a ta lumină în palma strânsa în căuş,
Să-mi lumineze viaţa, tăcutul meu culcuş.

Tablou de toamă, şi …….tabloul inimii

E toamna cea târzie
Pe deal şi pe câmpie.
Ciudoasă ea aşterne
Şi picuri reci ne cerne.
Frunzar multicolor
Ascunde dor de dor .
Pe-al toamnei şevalet
Eu să pictez aştept.
Din tuşele uitate
Simţiri  nenumărate .
Cu galben şi oranj,
Doar soarele-picaj.
Maroul şi cu ocrul
E dorul ,este totul.
Cu roşu sângeriu
Esti tu,spre tine viu.
Cu verdele cel stins
E dorul tău închis.
În verdele curat
Este al meu oftat.
Albastru, bleomaren
Iubirea când o chem.
Şi tuşele mai pot continua,
Pe şevalet eu voi picta,
Un cer de plumb
Ca al tău gând.
Cu alb şi gri, şi uneori
Privindu-l tu să te-nfiori.
De mai adaug şi grena,
Îţi va deschide inima ,
Şi toamna se va furişa.
Din pensulă trasez
O tuşa neagră şi visez,
Că toamna mă va lua,
Acolo în inima ta,
Pe mine-ntr-un târziu
În sufletu-ţi închis, pustiu.

Privind în gol


O ! toamnă, candidă ca o fecioară,
Mi-ai presărat covor de frunze la picioare
Din ramurile goale, privirea-mi se coboară
Şi simt că mă doboară a sufletului jale.

Şi sufăr ca si tine, când vremea e urâtă
Şi tace-n linişte durerea aşternută.
Destinul meu e scris, doar printe rânduri
Ce-i scris în el mă pune-ades pe gânduri.

O! toamnă, fără tine farmecul l-aş pierde
Iar şirul de-amintiri pierdute azi s-ar rupe
În peisajul mohorât şi fără verde
Eu nu mai văd nimic din ce se-aude.

Şi-atunci când timpul, care nu-i departe
Te-mbracă-n albul purităţii nepătate,
Mii de sclipiri din lumi de mult uitate
Ascund mereu, noian de vis, de bunătate.

Prin manti-argintie şi gerul tău cumplit
Aş alerga desculţă, spre albul infinit.
O! iarnă, fără tine farmecul l-aş pierde
Şi nu aş mai vedea nimic din ce se vede…

Adăugaţi o legendă

Poveste de o zi...


Astăzi plec de acasă, mai devreme ca de obicei, cu gândul să merg în oraş, cu mici treburi...le rezolv şi mă grăbesc, să urc în maxi- taxi..mă uit la ceas, văd că mai este timp(mergeam la servici)...mă razgândesc şi o iau pe jos.Mergeam foarte încet şi gândurile îmi invadau mintea fără să le dau măcar acceptul.E placut afară, adică nu e foarte frig.Cerul e atât de plumburiu, şi atât de aproape de pamânt, că dădea impresia, că în curând o să cadă peste oamenii, şi aşa puţini, care erau la pranz pe stradă. Mergeam agale, cu paşi foarte mici, cu privirea tristă şi fară să mă uit la ceva anume. Părea, că nimic nu-mi putea tulbura atenţia. Mergeam şi-mi doream să merg,să merg şi iar să merg ...să ajung....nicăieri.Simţeam că aş fi plâns,dar nu puteam, nu aveam puterea s-o fac, simţeam că sufletul îmi este apăsat de o durere fară margini, simţeam o linişte apăsătoare, surdă ce-mi invadase toată fiinta, o linişte care durea, dar în acelaşi timp parcă îmi plăcea....şi fiecare pas mic ce-l faceăm, îngâna parcă o replică dintr-o poveste foarte tristă, dar dragă mie, ca şi cum aş fi dat filă cu filă...era povestea mea.Micşoram şi mai mult pasul, vrând parcă, acest drum să nu se întrerupă  niciodată, să nu aibă sfarşit. Aşa am inţeles, că şi toamna suferea alături de mine, era tristă şi întunecată, vrând şi ea parcă să plângă...Ajunsă la gradinită, copilaşii m-au intampinat cu ţipete vesele...d-na Maria!!!!!!!!!!!!!!!!!.... şi toată starea apăsătoare cu, care intrasem ...ca prin farmec s-a spulberat.
          O dată cu bucuria copiilor, tristeţea mea a cedat locul zâmbetului, a bunei dispoziţii....şi o dată cu ea şi povestea mea de o zi.....



E toamnă……Pe stradă merge-o doamnă


Cu toamna merg tăcută, parcă-ntâia oară 
Şi mintea deapăna agale din fire de iubire, 
Din cele intâmplate, doar gânduri se strecoară, 
Frânturi de vise dulci, ce trec în adormire. 

Acum, când toamna pleacă, şi dă sărutul iernii 
Bucăţi dintr-o iubire sfântă se sfarâmă risipite, 
Iar paşii mei ,ca umbre întunecate-ale tăcerii, 
Mă poartă pe niciunde, pe drumuri negândite. 

Când paşii mei încetinesc, din ce înce mai mult, 
Fără să vreau, tresar ca din visare şi inima ascult. 
Ea îmi dă sfaturi înapoi, să nu mă-ntorc, de vreau 
Să părăsesc cruda tristeţe,durerea-n care stau. 

Privesc în jur …e trist şi gol, şi peste tot e toamna, 
Pe-aleie merge-ncet şi tristă, merge acum o doamna, 
Şi sufletul e gol. Doar în frunziş mai vezi culoare, 
Iar cerul plumburiu, învaluind, o îndeamna la visare.
La o visare... care doare… 
E toamnă…Pe stradă merge-o doamnă... 




Te caut


Te caut prin suspine, cu gesturile calde,
Te simt a mele braţe, te caută azi mult
Ca trupul tău, în lacrimi să ţi-l scalde,
Vrei să te pierd, eu vreau să te ascund.

Eu vreau să-mi fii lumina, în recea noapte,
Când toate se-vârtesc în rochii de-ntuneric,
Să-mi spui dacă în van eu viaţa voi petrece
 În colţ de gând, de voi gasi un  vis frenetic?

Spune, să dau în viaţa crezare la cuvinte ?
Şi dacă, să strivesc  nefericirile-ntâmplate ?
Tu spune-mi de iubirea ne va mai ţine minte
Şi cine-i vinovat, de-aceasta nedreptate?

Alină-mi astazi dorul, cum s-a mai întamplat,
Coboară-n gând cu un sărut şi multă alinare,
Şi dă-mi iubirea-n care, mai cred cu-adevărat
Ce-o simt şi azi, când simt doar disperare.

Eu strig...

Eu strig...
Către-o viaţă lipsită de viaţă,
Cu ochii greoi şi plini de durere
Cu vorba tacută, în tăcuta-i tăcere
Când sufletul-i legat cu fire de aţa.
Eu strig...
La o casă ce mă alungă de-acasă
De care acum, mă simt înstrăinată
E casa din care, iubirea-i alungată,
Şi numai de tăcere este inundată.
Eu strig...
La casa care nu mai este casă,
Cea care m-a lungă azi din visul meu,
Din tot ce-a fost, din viitor mereu,
Din pustiita inima, acum ramasă..
Eu strig...
La o casă, ce m-alungă de-acasă
Si fara milă, in faţa îmi tranteşte uşa.
La casa ce-i plina doar de durere,
Înaite de a-mi pune fularul, manuşa.
Eu strig...
Şi-ntreb de-a fost cumva şi casa mea
In care am păstrat mereu iubirea?
De ce e rece acum, când tot ii scrum
Când, singură-am rămas pe lungul drum?

joi, 29 decembrie 2011

În prag de sărbători

E noapte, linişte şi pe-alei de gânduri,
Stau scrise în tăcere, gândurile mele
Şi descifrez grăbită, eu din duioase rânduri ,
Frumosul ce-am trăit în visurilor mele .

Privesc făgaşele de urme prin troieni ,
Cărări fară sfarşit privesc acum înzăpezite .
Imi amintesc de ieri, visând la alte ierni ,
Dar nu găsesc nimic, din visele pierdute .

Încerc acum să construiesc noi vise,
Printre troienele ce se astern grăbite,
Un viitor mai bun, ce în cuvinte scrise
Vor umple sufletu-mi de vise fericite.

Când paşii se scufundă în noian pufos
Şi feeria toată mă-ncântă, mă-npresoară,
Imi amintesc acum, din viaţă, ce-i frumos
În prag de sărbători creştine, întaia oară .

Lui, D-nului cel Sfant îi-nalţ acum o rugă
Şi-l rog iubirea peste noi să şi-o reverse ,
Ca liniştea în sufletele noastre, să ajungă
Să-alunge orice întristare sau regrete.

Nu vreau cadouri scumpe, şi nici a lui avere.
Eu vreau acum lumină şi liniste să-mi dea,
El stergă-a mele lacrimi, cumplita mea durere,
Să imi aducă înapoi, iubire şi multă fericire.

Retrospectivă-n …..viitor


Eu simt că preţul l-am plătit,
Când tu acum în veci m-ai părasit.
Şi cu-o iubire am rămas datoare,
Încremenita-n inima ce doare.

Eu suflet sunt, un trup într-o tăcere,
Mă pierd în nopţi tăcute, efemere,
Mă simt un om fără destin şi viitor,
Lăsat de soartă, undeva din zbor.

Că-am preţuit iubirea, eu doar atâta ştiu,
In lungul drum al vieţii, cu tintă spre pustiu.
Şi în oglinda vieţii, cand eu o să privesc,
Templul tristeţii mele, pe veci îl păresesc.

Iubirea să o fac poartă a mii de stele,
Din puritate sufletului vreau mărgele,
Iar drumul vieţii mele pietruit să fie,
De zile mai senine, şi doar de bucurie.

Promisiune


Încerc, să nu mai scormon prin ţarina şi scrum,
Prilejuri de durere, în biata cale-a vieţii.
Încerc, să-mi scald privirea, în roua dimineţii,
Să nu tresar nicicum, la urmele din drum.

Nu vreau să-ascult ţărâna cu sfatul ei în van,
Nu vreau s-o-ntrebe ochii ce-au plâns pe a sa cale,
Caci tuturor ne este scris în cartea vieţii,dor şi jale,
Doar viaţa-i un răboj, în care scriem ca-ntr-un plan.

Aici sunt însemnate şi drumuri, şi poteci,
Şi dragostea, şi ura, şi mila, şi păcatul.
De când ne naştem, şi pâna ce zburăm spre-naltul,
Şi trecem în a noastră  nefiinţa, căindu-ne pe veci.

În viaţă avem parte, de lacrimi şi noroi,
Da, lacrima e birul cel mai de preţ al vieţii.
Cu ea, iubirea şi dragostea, mai sunt drumeţii,
De care-ntodeauna avut-am parte noi .

De-aceea voi privi cât pot cu ochi senini,
Cu-o dulce mângaiere în scurta cale-a vieţii,
Voi cauta să văd şi-n pâcla şi în seninul dimineţii,
Un rost în viaţă, un ideal la care să ma-nchin.

Promisiune ...celor ce-au rămas


Deşi eu vreau să nu mă-ntorc
În urma mea să mai privesc,
Tu vii ades în gândul meu
Şi-mi tulburi liniştea mereu.

Tu enigmatic şi cuminte
Când rostul ţi l-ai terminat,
Te-ai departat fară cuvinte
Şi totul pare, c-ai uitat.

Si lungă mi-a fost suferinţa
Tăcerea nu o-nţelegeam,
Dar mi-a răspuns acum dorinţa
Să nu aleg, ce alegeam.

Să  văd că viaţa e frumoasă,
Să fiu eu floarea cea aleasă
Şi să-aleg drumul spre înainte
Cu fruntea sus, cu dor firbinte .

Să fiu în viaţa sprijinul cel care,
Îl cer, sau au nevoie , azi şi mâine
Să fiu o alinare pentru fiecare ,
Lor, ce-au rămas acum cu mine.

Lor le dedic astazi eu viitorul
Lor viaţa mea ce-a mai ramas.
Ascund în suflet lacrima şi dorul
Şi numai liniştii tăcute ii dau glas.

Eu pentru ei acum cu disperare,
Trecutul vreau sa-l dau uitării
Doar gândul bun să dau la fiecare
Aşa să trecem pragul disperarii.

Ganduri pentru Noul An

Acum pot să-admir decorul casei mele,
Eu calc uşor pe un covor de stele,
Aş aduna  cu drag steleţă cu steluţă,
Să-mpodobesc cât pot, a părului şuviţa.

Şi în sclipirile multicolore a multor stele,
M-aş oglindi cu trup, în gândurile mele.
Aş vrea să văd în ele, ca într-o oglindă
Ce s-a ascuns în suflet, ca într-o mică tindă.

Să scot afară tot ce e urât şi rece
Şi, să privesc tăcută la viaţa care trece.
La loc eu să aşez căldură şi iubire,
Căci viaţa este viaţă, şi nu o nemurire.

Şi, să-nchid a gândurilor poartă ,
Cu ea să-ascund acolo,eu fericirea toată
Ce-mi umple astăzi  inima şi gândul,
Să o împart, la toţi pe-ntreg pământul.

Să fiu  doar”eu”, ca altă dată, să trăiesc
Să pot din nou, să râd şi să zâmbesc,
Iar celor dragi, să pot, să le ofer
Un om puternic, blând, cu inima de fier.

Din strălucire lor aş lua lumină,
Să pot vorbi cu forţa cea divină,
Să imi asculte ruga cea fierbinte,
Că vreau, să merg mereu doar inainte.

Din coloritul lor aş lua fireşte,
Culori mai vii ce doar te-nveseleste.
Eu negru, gri n-aş folosi nicicum,
Eu vreau în Noul An, s-o iau pe un alt drum.

2011(si nu numai)...la bilanţ

           Deşi recunosc faptul că, destinele nu ţin seama de răsturnările din calendare, sau de răsturnarile din viaţa unui om, mi-am rezervat ultima lună din an pentru bilaţuri adesea foarte dureroase, pentru a analiza ceea ce pot face pe viitor, planuri care să îmi dea puterea de a continua viaţa mai departe.
           Viaţa este o sansă, este sansă descoperirii de Sine, drumul spre noi înşine, calatoria interioară, cu urcuşuri şi pante abrupte, cu lumini intense şi neguri profunde. Drumul catre noi insine dureaza o viata.       Poate că, cel mai greu este să stau în tăcere, sau să-mi ofer acele clipe de tăcere în care să mă descopăr pe mine, eu cea adevarată, golită de roluri, de măşti şi gânduri, să aflu exact "cine sunt eu? Eu poti fi totul, tot ce imi doresc, tot ce visez, dincolo de ego. De fapt..eu sunt Totul, dincolo de forma materiala., ceea ce omul  nu cunoste, nu stapâneşte. Dacă nu constientizezi ceea ce faci, de ce faci ceea ce faci şi cum influentează alegerile ce le faci viaţa ta şi a celorlalţi, nu poţi face nici un pas înainte pe scara evoluţiei.
            Sfârşitul de an nu este chiar un sfârşit. Mai degrabă este pragul unui nou început! Un început pe care Dumnezeu ni-l dăruieşte ca pe o şansă minunată! O şansă de a fi mai buni, de a împlini mai bine cele ce ne-am propus să înfăptuim, de a fi mai aproape de noi înşine…Ma gândesc  la cel ce nu mai este  printre noi, la cel a cărei amintire o voi păstra vie în inima mea, la cel ce a plecat de curând spre zări de veşnicie, la cel care nu va face sarbătorile cu noi. În acest moment al anului mă  întreb dacă oare am făcut tot ce trebuia, pentru cei care aveau nevoie de ajutorul meu?
Deşi nu mai cred demult în Moş Craciun, simt nevoia acută să-i scriu "o scrisoare"
              ”Am nevoie de tine!! Nu vreau ceva anume. Nu vreau un cadou scump, ci vreau doar să mă înveţi să apreciez ceea ce am şi mai mult să le dai înţelepciune şi celor din jurul meu să conştientizeze ce fel de om sunt. Ştii prea bine, ca în viaţa am pus accent pe lucrurile de suflet şi nu pe cele materiale, deşi am avut posibilitatea. Nu mi-as fi găsit liniştea dacă aş fi ştiut că ei nu au şi doar eu am. Invaţă-mă să ştiu ,când să spun stop, de voi porni pe un alt drum, dar, şi când să merg mai departe. Nu vreau să încetez nici o clipă, să cred în visele mele şi să continui să lupt pentru realizarea lor. Ajuta-mă să fiu aceeaşi persoană optimistă şi lacrimile care vor curge pe obrajii mei, să fie doar de fericire. Invaţă-mă să traiesc fiecare zi, ca şi cum ar fi ultima, să iubesc şi să daruiesc tot ce am mai bun din mine. Fiecare zi să fie unică şi timpul să treacă mult mai greu în momentele bune şi foarte uşor în cele grele. Invată-mă să ştiu, să apreciez persoanele de lângă mine şi dă-mi puterea să mă fac înţelesă. Imi doresc să am puterea, să cred în imposibil, îmi doresc să am senzaţia că pot cuprinde marea dintr-o privire, îmi doresc, să pot urca munţii şi, să am puterea, să o iau de la capăt, să întind braţele spre cer şi atunci când le închid, să cred că am cuprins Universul, să prind un fulg de nea şi să-l daruiesc, în toată splendoarea lui, persoanelor dragi. Îmi doresc să pot vorbi cu stelele şi ele să-mi spună misterele nopţii, să pot convinge natura: păsări, copaci, vânt, ploaie, zăpadă, să duca cu ele iubirea mea şi dorul meu celui, pe care nu-l voi uita niciodată. Pentru mine nu ştiu ce să-ţi cer? Dragoste ţi-am cerut cândva, dar D-nul mi-a luat-o înapoi. Ţi-as cere linişte şi pace sufletească, dar ştiu că sunt ataţia oameni zbuciumaţi şi atatia copii batrini înainte de vreme care au nevoie de asta, încat nu indraznesc să le vreau pentru mine. Apoi daca vrei, adu-mi un brad fermecat, te rog, pe care să îl împodobesc cu vise, în care zambetele nu se pierd, iar lacrimile, prizoniere fără glas, mai strălucesc, dar numai de dor! Un brad pe care, să aşez îmbraţişări fără sfârşit, care nu dor când braţele trebuie să se descleşteze. Da, asta vreau! Printre cadourile răsturnate sub brad,  nici nu mă uit, deoarece anul acesta sunt invizibile,dar stiu că mi-ai păstrat deja ceea ce este al meu. Nu-mi rămâne decât, să te rog, ca fiecare lacrimă atât de fierbinte ce-a durut vreodată, s-o ingheţi şi s-o transformi într-un fulg de zăpadă. Şi-atunci ar ninge, Moşule, ar ninge şi totul s-ar îmbrăca în alb, şi-ar fi stralucitor. Şi s-ar risipi norii, şi în toată natura, alba şi stralucitoare, din lumina stelelor, ar ajunge pe pământ o rază, şi-atunci…le-aş avea pe toate. Mă pierd printre cuvinte ce-mi zboară haotic prin minte…visez cu ochii deschişi la o viaţă perfectă, dar mă sufocă realitatea în momentele cele mai dulci; iluziile mereu se destramă când am mai mare nevoie de ele. Oferă-mi bucuria unui gând, când melancolia curge uşor în suflet, când apusul începe să doară…Dacă aş putea, m-aş transforma pentru o clipă în vânzător de vise…să împart speranţă şi zâmbet în inimile şi pe chipurile celor dragi. Aş vrea să fiu vânzător de zori, să aduc lumină şi căldură…un vânzător de flori să presar miresme şi culori în sufletele şi în privirea tuturor."
              Iata ce-am învăţat eu în acest an 2011,(si nu numai) care se apropie de final:
- fiecare an înseamnă schimbare, amintirile rămân doar amintiri şi, oricat aş încerca să le alung , nu voi reusi, pentru ca  locurile au ramas aceleaşi, durerile aceleasi, şi numai eu încerc să fiu alta;
- cuvintele au foarte multe interpretări şi fiecare le interpretează pe ale altora aşa cum le gândeşte el insuşi în propria-i conştiinţa;
-norocul e făcut doar pentru unii, iar alţii il pot căuta toată viaţa, fără să-l poată prinde
- schimbarea e întotdeauna spre mai bine, chiar dacă de multe ori nu pare deloc aşa;
- există timp pentru toate, cât esti un manager bun şi ştii să-ţi gestionezi cum trebuie viaţa;
- e bine să rămâi deschis şi să nu refuzi lucruri din prejudecaţi, dar niciodată să nu-ti pierzi decenţa, pentru că poţi ajunge, să te distrezi minunat şi să cunoşti oameni minunaţi, când şi unde te astepţi mai puţin;
- urâm la alţii ceea ce avem chiar în noi, iubim la alţii ceea ce suntem chiar noi, ne privim în oglinda o viaţa întreagă, fără să avem măcar una în prejmă;
- fotografiile, imaginile, melodiile bune au suflet, doar dacă stii să simţi şi să citeşti în ele;
- bagajele emoţionale trebuie abandonate în gară, dar să nu te intorci nicodată să le iei;
- în viaţa regreţi ceea ce nu faci, nu ceea ce faci;
- poţi să ai orice îţi doreşti şi poţi să fii orice îţi doreşti, dacă vrei cu adevărat, doar atunci când eşti convins că merită să lupţi să ai;
- intuiţia şi mai ales cea feminina funcţioneaza;
- tot ce contează e să fii tu mulţumită de tine şi să te simţi bine în pielea ta, mai ales când cei care nu te apraciaza corect, construiesc o imagine a ta falsă;
- curiozitatea e cheia evoluţiei, doar cei care vor să cunoască ajung să o facă;
- frumuseţea vine şi din exterior şi din interior,cea din interior nu îmbatrâneşte niciodată;
- sunt un peşte atipic, înnoată chiar şi pe nisip, fără a se sufoca;
- înaintarea în vârstă nu mă face automat numai bătrână, ci şi mai matură;
           Acum ştiu… Nu sunt mai bună, nu sunt nici mai rea; doar mai curată sufleteşte pentru că:
-am învaţat, că nu voi merge mai departe, pana nu voi lasa în urma tristeţile şi suferinţile trecutului
-am învăţat ,că poţi continua încă mult timp,după ce ai spus că nu mai poţi
-am invatat, că puterea de a reuşi îmi aparţine, şi stă numai în puterile mele
- am învăţat, că eroi sunt cei care fac ce trebuie, când trebuie, indiferent de consecinţe.
-am învăţat, că sunt oameni care te iubesc, dar nu ştiu s-o arate
-am învăţat, din greşelile mele dar,  şi din greşelile altora
-am învatat, că nu întodeauna omul de calitate este apreciat, dar cel ce greşeşte este cel care pierde  mai mult
-am invatat, că te maturizezi şi prin lecţiile de viaţă primite
-am învaţat, cât de sanatoasă e iubirea adevarată, care nu are niciodata varstă şi, că, doar ea nu te face să suferi
-am învăţat, să iert din suflet, şi am conştientizat că nu eu sunt în măsură să judec;
-am invaţat de la experienţa cumplită prin care am trecut, că sunt puternică, caci nu m-au răpus uragane grele, urâte, deci voi reuşi, să înfrunt furtunile vieţii
-am învaţat, ce să fac cu viaţa mea şi cum, să fac, astfel, încat ,să nu cad în plafonare, în incertitudini, in vulnerabilitate, ceea ce mă va pune în postura de învingatoare şi nu de învinsa
-am învăţat, să cred în mine şi în propriile forţe
-am aflat, că merit să tind către mai mult(pentru sufletul meu)
-mi-am ţinut aproape prietenii, doar pe cei care urmează acelaşi drum ca al meu
-am învaţat, că pot înca oferi sprijin celor care au nevoie de el
-am invatat, ca prietenii adevaraţi sunt cei care, râd când tu eşti fericit şi plâng când tu eşti trist
-am invatat,că oamenii la care mă aştept mai puţin sunt cei, care îmi sunt alături, iar cei care ii am apoape, imi pot face uneori rău
-am învaţat că am prieteni minunaţi care cred cu tărie în mine,chiar daca nu ma cunosc personal
           Toate acestea nu fac decât, să mă ajute, să găsesc leacul pentru suferinţa ce se afla în inima mea, acolo în intunericul minţii unde e linişte şi pace...acolo  de unde răspunsul îmi va veni ca un fior ce-mi va invada tot corpul şi mă va umple de lacrimi calde şi curate de fericire.Voi avea răbdare, voi crede în mine, voi da gândurile la o parte şi voi merge doar inainte.
          Ce îmi doresc de la noul an?
-să am parte de un răspuns la fiecare întrebare
-să mai învaţ să cunosc oamenii
-să nu fac nimic din ce aş putea regreta
-să respect mai mult persoanele de lânga mine
-să îmi preţuiesc mai mult prietenii
-să fiu mai puternică, din ce în ce mai puternică
-să nu mai cunosc îndoiala, suferinta, umilinţa
-să găsesc o soluţie la toate încercările vieţii, chiar şi atunci când voi porni pe un drum denivelat
-să dau copiilor mei tot ce ar tebui să dau, şi tot ce ei au nevoie
-să las trecutul în urma, să constientizez prezentul, să accept viitorul, aşa cum va fi el
-să nu aleg şi să accept persoane care acceptă să mă rănească
-să fiu în stare de sacrificii doar pentru al ajuta pe cel de lânga mine
-să mă preţuiesc şi pe mine
-la final să mă uit în urmă şi să spun cu liniste în suflet şi cu mandrie:
 “Da, a meritat fiecare sacrificiu, da, sunt multumuta de mine, deci, sunt fericita.”
 LA MULŢI ANI!!!....2012..le spun celor care ma iubesc ...sau nu!!!...inima mea e mare, este loc pentru toţi!!!



Citesc

Privesc adesea în oglinda sufletului meu,
Acolo îl găsesc deşi nu vreau, doar eu.
E chipul unui om ce “om “ el se numea
Şi-ncerc să descifrez, ce-n el eu pot vedea.

Citesc despre o rană, ce dragostea o lasă
O rană mai veche în lanţuri ferecată.
Citesc că rana nu-i va da pace nicicand,
Să mai iubească iar, pe acest pamant.

Citesc dorinta lui de a fugi de “eul “său.
Citesc că este bun, nu este un  om rău,
Dar teama de-a  iubi nu poate-nvinge,
Deşi de suferinţă, inima lui veşnic plânge.

Citesc, că ar da totul, din nou, să fie fericit
Dar poate “omul”nostru, iubirea n-a găsit?
Citesc şi-i scriu, ca inima”omul”să-asculte,
Să steargă toate rănile din dragoste făcute.

Citesc şi-i scriu, că dragostea adevărată
Poţi s-o-ntâlneşti de multe ori, sau doar o dată.
Doar una nouă poate şterge acuma, mai uşor
Din rănile-nvechite, din suflet, care dor.

Citesc şi-i spun că dragostea de o gaseşte
Să nu o scape...că greşeşte!
Că viaţa fară dragoste nu are nici parfum
Şi nici lumină, nici cale lină, pe al vieţii drum.

Jocul de copii

Închid eu ochii şi  mâna o întind a pace
Şi vreau să joc un joc de când eram copii
Că poate în miracol totul se va preface,
Să imi găsesc speranţa, curajul cel dintâi.

Eu ochii i-am închis, mâna o am întinsa,
De vraja jocului copilăresc mă simt cuprinsă,
De  vreau acum în palmă,eu să primesc-napoi
Este iubirea ta şi-o viaţă lunga, cu noi doi.

Dar ştiu că tu în jocul meu, nu vei intra
Şi-n palmă voi primi doar amintirea ta.
Tu eşti”pierdutul”meu, tu eşti misterul,
Cu sufletul de piatra şi rece cum e fierul.

Din jocul meu, tu ai plecat tăcând în nefiresc.
Vezi? eu strang acuma palma, şi jocul îl opresc,
În viaţă omul simte, si gustul dulce, şi amar
Doar în iubire, dragoste, de care n-ai habar.

In marea uitarii

Ne-a aruncat azi marea,
În marea  neuitării.
Tu ai rămas tăcut
În  depertarea zării.
Ne va lega el cerul,
Din cerul amintirii,
Ne-atrage efemerul
Din efemerul firii .
Ne leagă nenăscutul
Din tot ce-ai cunoscut,
Ascunsă-i amintirea,
Doar în necunoscut.
Rămâne ea  iubirea,
În tot ce ai şoptit.
Găseşte adevarul
Ce pare negasit,
Doar EL, Cunoscătorul
Te-ajută negreşit,
Să-aducă mangâierea
De care ai tânjit.
Dă azi utării tot
Că-i bine eu socot
În calea vieţii tale
De mine nu e loc.
Nu regreta o clipă
Nu are nici un rost,
Atât spune-n minte
Ce-a fost ,a fost frumos.

miercuri, 28 decembrie 2011

În limba mea...

În limba mea…pot astăzi, să vorbesc
În limba mea…pot astăzi, să traiesc
În limba mea…pot scrie azi un vers,
În limba mea…pot descifra  al vieţii mers.
În limba mea…eu ştiu mereu a plânge,
În limba mea…când inima se frânge ,
În limba mea…eu spun de ce mă doare,
În limba mea…admir frumoasa floare.
În limba mea...eu râd când e de râs,
În limba mea...eu dorul l-am ascuns,
În limba mea...mereu eu caut fericirea,
În limba mea…voi spune ce-i iubirea.
În limba mea…de nu pot râde, plânge
În limba mea…eu greul voi învinge.
În limba mea…voi da doar mângâierea,
În limba mea…voi dărui, doar lor puterea.
În limba mea…voi spune, ce mult eu ii iubesc
În limba mea…în suflet vor fi cât eu trăiesc.
În limba mea…voi spune cum  gândesc,
În limba mea...eu iert pe cei care greşesc.


As vrea sa ma cunosc

De n-am facut nimic,sau am făcut destul,
Eu glsul inimii  am ascultat.
De-am dat iubire cui trebuia,şi cât a meritat,
Tot glsul inimii am întrebat.

De-am fost o luptătoare,sau m-am închis în mine,
Eu voi citi în ziua care vine.
De-am plâns prea mult sau nu a fost deajuns,
Voi căuta mereu acest răspuns.

Cât am greşit în viaţă,răspunsul voi afla,
Şi poate voi putea  ierta,
Caci să mă cert întruna,nu e nici un indiciu,
Că-mi pedepsesc al inimii capriciu.

M-am rătăcit prin viaţă,nu ştiu cine mai sunt?
Nimic.Sau poate un simplu amănunt,
Aceeaşi ochi frumoşi dar trişti,aceeaşi roza,
Un om neânsemnat din vechea poza.

Sunt “EU”repet mereu.Regret şi suferinţă
Să fug aş vrea de-a mea fiinţă,
Aş vrea un suflet nou,unul poate puţin mai bun
Să il descriu,nu ştiu, cum aş putea să spun.

Plânsul ascuns...

De plâng, eu mi-am ales locul de plâns,
Ca o nebună l-am luat acuma  cu chirie.
Şi n-am să-arat câte lacrimi în el am strâns,
E prea ascuns, să se audă, să se afle, să se ştie.

De plâng, sunt demnă de drumul cel ales.
Doar timpu-l săgalnic, îmi  va aduce împlinire.
Si numai rodul speranţei, de mine acum cules
În sufletul, în lacrimi îmi va da iar nemurire.

De plâng,vreau să  transform totul în vis
Şi visul de trecut rămane în sufletu-mi  închis.
Mai simt cum eu  tresar la recile-i fiori,
Când plânsul îmi apare un cânt trist de viori.

De plâng,eu plâng de dorul meu pierdut ,
Şi linişte găsesc doar răsfoind al meu trecut.
De-acolo voi pastra,  iubirea mea de om,
Iubirea mea de floare, de soare, sau de pom.

De plâng ,eu “raul”din suflet vreau să-l scot
Casă buna cu răul să fac, nu vreau, nu pot .
Şi nu voi înceta ca puritatea -mi sufletească
Să o hranec cu grijă ,să o ajut să crească.

De plâng, eu vreu să spăl tot ce-i murdar,
Şi sufletul să-l şterg cu albul meu ştergar.
În stralucirea lui mă voi privi cu drag mereu
Cu-o inima curată, nu cu un suflet greu.

De plâng, prin lacrimi tuturor eu dăruiesc,
Ce-i mai curat, sublim şi ce-i mai pământesc.
E singura avere ce mi-a ramas, ea preţ nu va avea,
Decât doar pentru-o inimă, curată ca a mea.

Să fiu din nou...

Mă-ntreb mereu ce-am fost în astă viaţă?
Mă-ntreb şi-acum de sunt, ceea ce sunt,
Mă simt ades' un suflet gol purtat de vânt
Să fiu ce-am fost, aş vrea să fiu ce sunt.

Eu rătăcesc pe drumuri ce cată înspre tine
Cănd dorul meu nu poate să vină de la mine.
Rămân în lumea asta unde singuratatea ţipă
Aici unde speranţa, nicicum nu se-firipă.

Dă-mi D-ne zborul, către steaua mea,
Da-mi D-ne doar putin, din stralucirea sa,
Să las auzul să-mi aduca dezmierdări,alint
Lumină să trimită, a mea “stea”de argint.

Vreau să-i trimit iubirea ce-o împletesc aici
Dar visul fiecarei nopţi, ofrandă mi-l ridici.
Datoare i-am rămas iubirii, pe acest pamânt
Caci multe vise, în zborul spre abis s-au frânt.

Am ridicat pe trepte-nalte iubirea pe pamânt
Si dorul meu la rang înalt în suflet şi în gând.
Aş vrea să fiu ce sunt, ce-aş vrea să fiu
Aş vrea ca eu trăind, să mă simt iarăşi viu.

Am crezut în iubire


Vreau să vorbesc despre iubire…deşi unii nu cred în ea. Eu cred, că sentimentele ne ţin în viaţă… ne inspiră… Fără sentimente am fi doar nişte “păpuşi” inerte… nu am cunoaşte dragostea, teama… fără sentimente am fi doar nişte “obiecte”… obiecte fără niciun scop anume.Eu cred în iubire.Eu stiu să iubesc ploaia, să iubesc viaţa, să nu blestem destinul mai mult decât trebuie, dar ea, iubirea, nu ştie… Iubirea nu ştie când să poarte umbrelă, habar n-are să se apere de vânt, de ploi, să se transforme în piatră, nici prin cap nu-i trece să-şi ţină coloana vertebrală dreaptă… Nu ştie când să plece cu capul demn. Să plece de-acolo de unde poate nu este dorita, sau să rămână.
Iubirea mea a locuit într-o clădire veche, cu turnuri construite după forma visurilor de odinioară, cu porţi larg deschise, care acum s-au închis. Mă întreb dacă pe locul ei se mai poate construi ceva mai solid. Iubirea mea  nu a ştiut niciodată să zâmbească înapoi, să ridice capul spre cer şi să-şi consolideze rădăcinile în pământ. Iubirea mea nu mai locuieşte într-o casă. Pe vremuri ştia. Şi trăia într-o casă cu tapet la modă, cu visuri ţesute, cu camere frumoase şi paturi de îmbrăţişat zile şi nopţi întregi şi habar nu avea că tot ce era frumos îmi va fi luat într-o zi, intr-o clipa. Iar eu zâmbesc. Îi zâmbesc si acum.
A trecut ceva timp… A fost parte din mine. A trăit în mine.  A fost casa mea, mi-a fost cel mai dulce şi odihnitor „acasă”. Dar din fosta „casă "tot a ramas ceva ceva…. un blestem, o legendă, o amintire, o piatră, o poveste bântuită de trecut, o poză salvată şi ascunsă, sau expusa … ceva care nu ma lasă să uit. Paşii mă poarta spre locul unde eşti acum, unde în loc de şoapte găsesc tăcere, unde în loc de bucurie şi zâmbete găsesc linişte, gol şi multe lacrimi. Au trecut parcă secole întregi de atunci şi ne despart parcă eternităţi şi mai mari . Şi totuşi nu pot să nu mă întreb – de ce… de ce nu poţi să-mi faci inima să-mi bată cu mai puţină durere. Casa iubirii noastre este acum numai dărâmături. În locul lor au fost odinioară aici ziduri. În interiorul zidurilor s-au făcut promisiuni. Au trecut cutremure peste ele, peste tot ce-a fost frumos şi pur,dar cu iubirea nostra le-am invins pe toate. Acum sunt doar nişte dărâmături, există doar piatră, pământ, moloz, ruine ce mă inspăimântă, ruine de care îmi este milă…
                    Acum simt sufletul alături de trup.. Uneori îl simt departe, chiar  fără rost şi fără căpătâi… continui să caut tainele sufletului în natură, în zâmbete, în oameni, în idei. Dar el “sufletul e hoinar, nu le ţine tovărăşie… Se spune că atunci când zeii vor să te pedepsească îţi îndeplinesc o dorinţă. Dorinţele mele au fost mărunte, patetice de cele mai multe ori şi aproape întotdeauna irealizabile, dar n-am renunţat la ele niciodată. Şi pentru că în viaţă nu există coincidenţe, ci doar fapte care au consecinţe, una dintre dorinţele mele s-a împlinit “iubirea mare pentru tine”dar… a fost exact ca o pedeapsă, caci tot zeii mi-au luat-o. Într-o fracţiune de secundă, tot ceea ce crezusem eu , că este un vis frumos, cu care îmi plăcea să mă amăgesc, s-a năruit brusc în faţa realităţii.
                    Aş vrea să las o parte din mine oriunde… în toate lucrurile,  pe care le fac sau spun…în locurile prin care trec, în inimile celor pentru care am reprezentat ceva… e ca un lanţ infinit…simt ca iubirea mea s-a inchis intr-o cutie a Pandorei, simt ca-n loc de inimă, am un ceas...mă simt o Cenusăreasă, care a stat la bal alături de iubirea ei, pana la doisprezece noaptea.REGRET CA NU AM OPRIT CEASUL LA DOISPREZECE FARA CATEVA MINUTE...POATE AŞ FI REUSIT SA STAU LA BAL TOATA (noaptea)VIAŢA...şi aşa , aş fi păstrat iubirea de care am atâta nevoie. Am crezut şi voi crede în iubire..


Arta de a învinge

În visul meu eu văd pamantul şi aş vrea ,
Să se-vârtesca nu ca el, ci cum vreau eu ,
Iar lumea toată, nu numai, din jurul meu,
Să stea pe loc, caci asta este vrerea mea .

În lupta cu destinul, sau cu a mea viaţă
Vreau lumea toată, să o fac, să înţeleagă
Chiar de uneori  mai pot fi trista şi-abătută,
Nu o să accept nici când,, să fiu înfrântă .

De-o fi să pierd ceva, pe undeva, cândva,
Voi ţine-nchisă-n mine, eu suferinţa mea .
De voi greşi vreodata, nici vorbă să clachez,
Voi accepta iar viaţa, continui să visez.

Voi crede-n ziua mare, cea care mâine vine,
Şi-n viaţa eu, voi face mereu doar lucrurile bune.
De voi privi la viaţă acum, sau poate-n viitor,
Să pot, să mă privesc, cu ochi de-nvingător.

Mereu vreau să accept, ce este de-acceptat
Nu vreau nicicum, să dau ‘napoi vreodat.
Voi spune “eu-lui”tot ceea ce mă doare
Şi voi rămâne sigur,”eu” neclintită, în picioare.

De viaţa îmi va ţese-n minte gingaşe  vise
Şi tot ea viaţa cruda, mi le va spulbera ,
 De umbra nopţii, eu nu pot a ma speria,
 Ea, umbra se arată, doar în lumina sa .

Când eu trecutul voi privi acum şi-n viitor,
Să îl privesc cu fruntea sus,cu ochi de-nvingător,
Eu să zâmbesc cu calm, când unii mă înşeala,
Cu mult curaj să mă ridic,când alţii mă doboară.

Pe cinste şi voinţa, mereu  voi pune preţ,
Pentru-a lumii vina ,eu nu voi da dispreţ
Şi dacă mâine unul va încerca a plânge
Să-i dau învăţătura, din “Arta de-a învinge”.

Eu...pe-o tabla de sah

E toamnă târzie .Aşa cred eu,…Eo zi ploioasă…e ploaia pe care am aşteptat-o atât de mult.Am aşteptat-o ca pe o prietenă…ca pe ceva binefăcător, purificator ..am aşteptat-o să-mi spele tristetea prin nepăsarea cu care cade din cer. Ploaia transformă totul într-un sentiment de pseudo-fericire. Merg prin ploaie, ca pe-o tablă de şah şi ca şi cum aş vrea să dezvelesc totul din "eul" meu pentru a fi spălat, purificat…. îmi vin în minte prejudecăţile mele.
            Concluzionez că ele mă tin pe loc,si mi se par nişte lanţuri invizibile, şi invincibile, şi în final ele mă sugrumă, mă lasă fară răsuflare. Prejudecăţile mă fac să pun etichete. Mă întreb la ce folos acest ansamblu de prejudecăţi, reguli inchise???Ele, doar ele, mă fac să mă limitez la a fi ceva,fară şansa de a deveni  altceva. EU, omul născut într-o zi, cu speranţa încolţită într-un zâmbet, am plecat pe un drum, fără să-mi fie teamă de ploaie, călcând ca piesele pe-o tablă de şah, căutând în ziua de mâine, un nou răsărit. Încă o zi… încă un pas pe-o tablă de şah. Drumul acesta lung pare că nu se mai termină… mă uit în zare, dar el şerpuieşte în continuare, nimic nu se schimbă… nu sunt perfectă şi nu am să fiu … dar sunt umană …apreciez fiecare gest şi fiecare faptă ce vine din suflet … iubesc din suflet şi cu adevărat fiecare om ce îl am aproape …iubesc să fiu om cu oamenii …iubesc să ofer şi să primesc înapoi fără motiv …fără ascunzişuri …iubesc să fiu eu aşa cum sunt …iubesc să îi accept pe cei de lângă mine aşa cum sunt…Nu cred în perfecţiune, ci în oameni care se completează reciproc şi care au încredere unul în altul.
              Acum, asemenea unei păsări phoenix, renasc din propria-mi cenuşă, mai puternică decât am fost înainte şi cu mai multă poftă de viaţă decât am avut vreodată. Încă o zi perfectă într-o lume perfect imperfectă…inca o zi pe-o tabla de sah.
              Iarăşi mă pierd printre cuvintele ce-mi zboară haotic prin minte…visez cu ochii deschişi la o viaţă perfectă, dar mă sufocă realitatea în momentele cele mai dulci; iluziile mereu se destramă când am  mai mare nevoie de ele. Dacă aş putea, m-aş transforma pentru o clipă în vânzător de vise în ploaie… pe-o tablă de şah, să împart speranţă şi zâmbet în inimile şi pe chipurile celor dragi. Aş vrea să fiu vânzător de stropi , să aduc puritate şi căldură… un vânzător de crizanteme, să presar miresme şi culori în sufletul şi în privirea tuturor.
            Cuvinte… uneori totul se reduce la cuvinte. Cu ele îţi construiesc chipul când dorul nu mă lasă, eşti şi vei ramane, un drag pasager, în mintea mea… Prin cuvinte ţi-am dat viaţă şi ţi-am deschis o poartă către inima mea. Când nu mai pot să te ating, te mângâi prin cuvinte…
          Nici nu ştim cât este de importantă valoarea cuvântului. Această simplă aglomerare de litere face uneori minuni… O problemă, cât ar fi ea de complicată, cu o discuţie se poate rezolva… mai uşor decât îţi inchipui. Este de luat în calcul aceasta. Cât de greu ţi-ar fi, trebuie să vorbeşti. Tăcerea este şi ea un răspuns, dar un răspuns prea dur uneori…
             Visăm ceea ce nu putem avea… şi nu ne mulţumim cu ceea ce ni se dă… Aş vrea infinitul într-o cutie şi o eternitate într-o secundă… Cu toate că ele sunt deja acolo… Simt că respir prea repede… Visez la o lume perfectă…. dar acum îmi doresc o lume ca cea de ieri… Am pierdut atât de mult aspirând la perfecţiune… încât mă întreb dacă a meritat… Cândva eram o visătoare…
              Obosesc…mă întristez…râd…plâng…incerc să mă conving că locul meu nu e lângă tine…ci aici...tu mă faci să cred că  eu greșesc… Din neliniştea dimineții până în foşneala sumbră a serii, tu mă faci să mă schimb… Mă faci altfel decât eram … mă faci altfel decât credeam că o să fiu… Era o vreme când credeam că totul e doar al nostru… Era o vreme când trăiam înconjurați de sentimente colorate. Era o vreme când tu  erai…unde esti?...unde ai disparut?
              Astăzi am ajuns şi eu la o concluzie la care cred că trebuia să ajung de mult timp: ca nimic nu are pret, nimic nu merita sacrificiu.... nu se merită, chiar nu se merită. Dar concluzia aceasta oricum derivă din “roata vieţii este rotundă”. Perfect rotundă. Şi se învârte exact când trebuie. Cine a spus pentru prima dată acela  nu a fost om nebun.    
           Când ai parte de acel ceva care nu este pentru tine, mai devreme sau mai târziu va “ieşi” din viaţa ta, într-un mod sau altul. Aceasta se întâmplă cu siguranţă. Problema este să nu iasă când este puţin prea devreme sau poate prea tarziu şi să nu îţi provoace răni care se vindecă greu. Ca fiind “rotundă roata vieţii” trec…toate trec…
             Stau şi mă întreb ce rost ar avea să fie totul aşa cum cred eu…cum visez eu. Poate e doar în mintea mea…şi atât.
             Cum se scriu sentimentele atunci când simt că mi se amestecă gândurile? Privesc neputincioasă cum îmi devii străin si rece, pe zi ce trece. Și taci. Și tac. Și nu știu dacă mai ştii să-mi citeşti tăcerile…Eu sper că da...Plouă... merg ...S-a oprit...pe cer apare luna....dar pare ca de gheaţă...eu continui "drumul meu"prin ceaţă...merg, continui să merg spre "mâine"când vreau să apară iar soarele....şi sigur v-a apărea...În drumul meu fac o altă mutare în forma de "L", o altă mutare pe-o tablă de şah, dar inima îmi dă "Mat" şi mă opreste pe loc...Rămân o piesă pe-o tablă de şah...

Răsfoiesc o carte prăfuită


Îmi vin în minte, întrebari şi indoială
Şi-ncerc să le descopăr în scris fară sfială.
Căci viaţa-i plină de iluzii, ciopartită
Şi doar din dulce şi amar e construită.

Incerc să răsfoiesc o carte învechită ,
Pe ea colcăie praful, acum e prafuită,
Eu vreau să-nvaţ, ce poate-odinioară,
N-am reuşit să-nvaţ suficient la şcoală .

Eu vreau să-nvaţ din ea cum visul,
Să nu îl las cutreierând cuprinsul,
Caci el mi-aduce multă suferinţă
Lăsându-mi răni, ce dor a mea fiinţă.

Eu vreau ca să citesc despre durere,
Ce uneori ea leac de vindecare cere,
Dar cum se ştie, eu leac nu am găsit,
Uitarea e pastila, ce eu i-am pregătit.

Citind acum găsesc cuvinte neştiute
Minciuna ,falsitate şi de iubiri trădate .
Citind învăţ şi iarăşi răsfoiesc, privesc
Şi iau aminte cum, de ele mă feresc .

Eu cartea prăfuită, acum am răsfoit
Şi am privit la tot,  şi toate ce-am iubit.
Citesc despre iubire şi multele regrete,
Ce nu vor mai avea, nicicând, ele pereche .

Ajunsă la sfarşit, eu savurez finalul
Si mi-am notat eu sfaturi cu toptanul,
Că viaţa vreau s-o iau acum în piept,
Din ceea ce voi face, nimic să nu regret.


Calendarul amintirilor


Eu construiesc din vise şi speranţele acum pierdute,
Un calendar al amintirilor frumos pecetluite.
Caut în umbrele paletei de culori cu dor,
In noaptea tristă caut lumina, strălucirii lor.
Smaraldul trist din ochii tăi,de dor mă strigă,
Tăcerea ta m-apasă, mă doare,mă  intrigă.
Prin întunericul prea dens, te-mbrac în soare,
Pornesc  sperând pe umbra paletei de culoare,
Din gânduri ratăcite, adun cu mainile crispate,
Sărutul  infinitului,ecoul tău, izvor de şoapte.
Şi gândurile mele se-opresc, danseaza doar pe file,
Nu contenesc să'numere din clipe, ore, nopti şi zile,
Pe-o filă-n calendar, eu am găsit ca o prefaţă,
Ţesute gândurile mele din speranţe şi simţiri,
Dorinţa mea şi dorul meu, către o noua viaţă
Legate împreună, ca un buchet de  trandafiri.
Dau filă după filă, găsesc, un suflet gol şi trist.
Doar eu ascunsă-noapte, secundă pierdută în abis,
Sunt eu ,copil al infinitului, ce-nalţ sărutul meu,
Altor dorinţi de viaţă, ce-s scrise, în gandul meu.

Antiteza

În mine e poetul,
În tine poezia.
În mine e profetul,
În tine profeţia.

În mine e rostirea,
În tine nerostitul.
În mine e gândirea,
În tine negânditul .

În mine-i căutarea,
În tine nepătrunsul.
În mine e-ntrebarea,
În tine e răspunsul .

În mine-i neschimbarea,
În tine exaltarea.
În mine e aflarea,
În tine-abandonarea.
.
În mine e iubirea,
În tine aventura.
În mine e credinţa,
În tine pocainţa.

În mine va fi viaţă,
În tine va fi gheaţă.
În mine va fi dor,
În tine va fi gol.

Rugaminte

Dacă  pe-a cerului cupolă deasupra mea mai ies
Clipind tăcute, mii şi mii, de triste stele
Şopti-vor, că au luminat a mea cărare des
Şi martori ele au fost înduioşării mele.
Vor spune-n şoaptă cuvintele-mi de dor,
Dacă-amintirile se vor întoarce în trecut,
Tăcute încerca-vor la mine să te cheme,
Pe drumul nostru doar, de noi el cunoscut .
Ca eu să mai păşesc din vreme-n vreme,
Vor spune nopţii, doar ea să le mai stingă,
Vor spune în oglinda  trmurândă  din izvor
De ochii mei ,ce-au încetat ei să mai plangă.
Vor spune lunii ce-agale trece prin stejari,
Vor povesti de-a sufletului meu sperantă,
Vor  aminti că te-ai jucat ades cu vorbe mari,
Când mă priveai cu ochii reci ca de faiantă.
Pe ele ,eu le rog să-ţi lumineze calea-n veci,
Sa fie bine-ntodeauna, pe unde vrei să treci.
Şi sfaturi bune toate, eu le rog, să-ţi dea ,
Tot ce-i  mai bun în astă lume…dragostea.

Dulce, amar

Era o zi de vară, mi-o amintesc şi-acum,
“Ea chintesenta, vie, a zilelor senine “,
Luptam să-npraştii perdelele de fum
Şi să le lăs în urma, pe vechile coline.

Călătoream  atunci, spre locul”nu ştiu unde",
Când drumul m-a adus, spre-a ta împarăţie
Şi dulce era gustul vieţii în umbra viorie,
Unde a ta iubire, simţii că mă pătrunde.

Eu te-am zărit, departe-n dulcele amurg ,
Fixai curbura unui spatiu frumos în care eu ,
Visam să-naintez şi să trăiesc, în doi, mereu
Din viaţă norii negri, iubindu-te să ţi-i alung.

Chiar de erai departe, pe tine te-am iubit
Şi-aş fi rămas cu tine, în a ta-mpărăţie .
Ţi-as fi sădit în suflet speranţe şi mândrie
Şi-aş fi sculptat în versuri, tot ce ne-a unit.

Doar lânga tine aş fi uitat şi eu trecutul
Şi-aş fi gustat din mierea dulce-a vieţii
Şi noi mereu am fi zâmbit în zorii dimineţii,
Nu aş mai fi fraternizat cu golul, cu tumultul.

Fără măcar, ca eu să am cândva  habar,
Ai hotărat să pleci, tăcând, de lânga mine
Şi-aşa gustul cel dulce, a devenit amar
Sperând că-aşa e bine, în viaţa pentru tine.

Îmi vine-n minte o vorbă bătranească :
“În viată când pierzi, nu ştii ce-ai castigat
Şi când ai câstgat nu ştii ce ai pierdut”.
Este deja tarziu, regretele să ne găsească.



Dulce,amărui....

Aş asocia acest gust cu viaţa.Viaţa e un scurt segment al axei interminabile. Ne întâlnim pe scena vieţii,ne despărţim pe aceeaşi scena, ne jucăm rolul pe care ni-l scrie EL...E greu să alegi dintr-un vârtej doar flori şi raze…. Am învăţat să visez… şi atunci am siţit gustul dulce al vieţii, dar în acelaşi timp,am învăţat să-mi ţin ochii deschişi, chiar foarte deschişi şi nu de puţine ori m-am îmfruptat din gustul amărui. Cât de mult este permis să oferi, înainte să întreci limita şi cât de mult poţi ierta?. Cât de multe poţi trece cu vederea înainte să depăşeşti cota permisă? Cât este prea mult? Încercând să răspunzi la toate aceste întrebări , descoperi un amestec de dulce, amărui.
              Până la urmă, ce este dulce şi ce este amărui în viaţă? Poate că ţine de percepţia fiecăruia, însă noi, vom pune în rânduri de-a lungul timpului impresiile noastre despre viaţă, trăirile şi de ce nu, poate chiar sfaturile. Sunt momente în care crezi că ai parte numai de amar şi neglijezi partea dulce. Sunt lucruri pe care le putem încadra atât în categoria „dulce” cât şi în categoria „amărui”. Depinde doar de deciziile pe care le luăm. Cel mai important este să învăţăm să renunţăm la o clipă dulce ,care mai târziu ne va provoca un îndelung amar şi să alegem drumul mai greu care ne asigură fericirea pe termen lung. Totul e relativ.
               Zilnic ducem războaie mai mici sau mai mari…cu noi…cu alţii, cu principiile, cu prejudecăţile…cu viaţa, în general. Suntem pioni pe tabla de şah a vieţii… Ne aruncăm cu capul înainte când nu ştim ce să alegem între stânga şi dreapta,doar de dragul gustului.
               Există oameni pe care ii dorim uitaţi în goana timpului, suflete pe care, să nu le fi întâlnit în drumul nostru, sau persoane pe care ţi-e ciudă că le-ai cunoscut cu 10 minute mai târziu, pentru că au întârziat la întâlnirea cu realitatea. Credem ca, dacă le-am fi cunoscut mai devreme poate, că povestea ar fi luat o altă turnură şi viaţa ar fi avut alt gust...fie dulce, fie amărui....
              Există simţiri, pe care nu am fi vrut să le ştim vreodată, dar le cunoştem pe de rost. Ştim ce o să urmeze după fiecare pas, după fiecare cuvânt, literă sau propoziţie rostită, după fiecare sunet articulat sau sprânceană arcuită. Cunoştem fiecare întorsătură care ar putea să ne răstoarne situaţia sau să o îndrepte marcând astfel gustul vieţii noastre. Există greşeli pe care le comitem faţă de altcineva, iar acea persoană ne iartă. Totuşi, tu însuţi nu o să te poţi ierta prea curând. Atunci o să ajungi să înveţi că „ceea ce îţi rămâne e posibil să doară mai mult decât ceea ce ai pierdut”...şi iarasi siţtim gustul amarui al vieţii.
                Există zile care ne dorim, să ţină mai mult de 24 de ore şi atunci percepem gustul dulce şi săptămâni care, să treacă într-o secundă şi atunci ne  înnecăm în amar. Vor exista momente când o să ne dorim să ne crească aripi doar, ca să fim singuri, sa nu mai simţim nici un gust. Acele momente vor fi unele dintre cele mai dificile şi nimic n-o să ne poată întoarce pe drumul cel bun – în cazul în care există şi unul rău – pentru o perioadă de timp. Dar o să ajungem, să învaţăm, că nimeni nu a ajuns învingător fără să piardă măcar o dată; că un peisaj când il pictezi e alcătuit din linii care urcă şi coboară nu doar din înălţimi.
             Am mai aflat, de asemenea, că există oameni care nu-şi arată sentimentele şi merg până în pânzele albe cu credinţa că indiferenţa autoimpusă le dă o putere ce-i face superiori semenilor lor, pentru că această indiferenţă îi scuteşte de suferinţele inutile. Asta nu înseamnă că ei nu simt, ci doar că nu o arată. Nu stim dacă iubesc şi nici dacă suferă. Par de piatră. N-am aflat însa dacă aceşti oameni sunt fericiti sau măcar multumiţi sau, că au un gust al vieţii bine difinit.
             Mi s-a confirmat deseori bănuiala, că orice ai face şi oricum ai face, până la urmă tot vei avea parte de căderi de la înălţimile ameţitoare, cu gust amar, caderi care mi-au permis să ating stelele, situaţie care m-a învaţat minte, să nu mai ţintesc atât de sus. Desigur că, odată ce nu mai ţinteşti atât de sus apare plictiseala , rutina şi nici aşa nu e bine. Deci ce-i de făcut? De fapt, cred că sunt în căutarea unor reguli stricte, care să-mi arate cât trebuie să simt, din fiecare sentiment implicat în jocul vietii, doar în speranţa că odată ştiute, acele reguli vor acţiona în mod automat asupra mea şi aşa, nu va mai trebui să mă abţin de a oferi prea mult sau de a cere prea mult, ci mintea şi sufletul vor găsi singure modalitatea de a lucra în armonie şi vor creea acel echilibru perfect care, bănuiesc, ar trebui să mă facă fericită şi să-mi asigure percepţia gustului dulce al vieţii..
              Ca să putem defini gustul „dulce, amărui „al vieţii avem nevoie de cuvinte,vise şi sentimente...şi cum din cuvinte nu poţi construi mai nimic, decât fraze, iar din vise nu poţi decât să te trezeşti, rămân sentimentele, doar ele hotărăsc gustul vieţii noastre…dulce sau amar… sentimentele au o personalitate aparte, se nasc şi mor o dată cu mine.

Autoportret

Sunt frunza toamnei ce-alină oboseala,
Dar fără “miere", aceasta-mi e greşeala.
Sunt adevărul pur,dar bine-ascuns,
De “tine”,de viată, si chiar, de nepătruns.

Sunt steaua fără somn,dar cu multă lumină,
Care visează în taină, o viaţă mai senină.
Sunt lacrima cea pură, căzută în banal,
Ce nu poate fi stearsă cu asprul tău ştergar.

Sunt o oglindă vie, cu argintul aburit,
In care, uitându-te doar tu m-ai fi găsit
Sunt roua dimineţii ce nu m-ar fi sorbit
Nici răul, nici greul, nici ce-l neprihanit.

Sunt o sesibilitate, bine-ascunsă-n timp,
Ce numai suferinţa mă face să o simt,
Sunt curcubeul zvârlit de ploaie-acum pe cer
O umbra a unei frunze, ce-mprăştie mister.

Sunt iluzia ce-şi face prin gânduri,lin, cărare
Când, D-nul  mi-a dat mie noian de disperare.
Da! Sunt o făptură curată, omenescă,
Pe care tot,EL, D-nul a dat-o ca să crească.

Sunt mesageru-i cu suflet şi cu trup
Tot , El m-a-nvăţat, în viaţa, să lupt.
Sunt poate o floare ce greu ,ea, a crescut
Strivită acum de rău, şi de necunoscut.

Sunt pasărea renăscută din jocul ei”divin”
Că mi te-a scos în cale, este doar un destin
Rămân în lumea buna, a “Eu-lui”meu,
Ce-a vieţii cărare, o voi parcurge eu.

Eu ,sunt poarta ce-aşteptă,tăcută şi cuminte
Doar, cerul senin, sa vrea să o alinte.
Sunt esenţa copiilor mei cu râsul innocent,
Pe care eu, hranit-am cu “frumos”,si cu “decent”.

Sunt  cântec, cu note, ce greu l-am învăţat,
Prin el dorinţa mea de viata,mereu eu am cântat.
Ramân un imn al bucuriei,un imn fermecator
Cu trupul într-un freamăt ,dar şi purificator.

PS:   Sunt …şi voi fi …un om incercat!!!!!!!!!
         Dar invins…nici odat’…

Da-mi... Doamne !!!

Există moment aproape în fiecare zi când mă întorc în trecut, fără să vreau.Când spun trecut, sufletul şi gândul îmi aleargă la cei care nu mai sunt, mai întâi mama, apoi cel care a fost iubirea vieţii mele, soţul meu...cei pe care i-am iubit mult, mult de tot.Şi asta pentru că oricât aş încerca să las trecutul în urmă, să uit, nu pot uita, si sper în mâine, înca de ieri.Fără voia nimanui, cei ramaşi aici pe pamant, mergem inainte, şi ca într-o anamneză, realizez că şi eu merg înainte. Aş vrea ca oamenii pe care i-am iubit atât, mai precis, amintirea lor, să nu-mi mai aducă atâtea lacrimi, ci zâmbete calde la gândul că au existat vreodată, şi că i-am iubit. Dă-mi putere,D-ne! Da-mi cat  mi-ai dat pâna acum. Lasă-mă să mă trezesc în fiecare zi, şi cu asta mi-ai daruit totul.Dă-mi D-ne puterea să îi tin aproape pe cei dragi, să le fiu alături în fiecare secundă a vieţii mele. Lasă-mă D-ne, să mă bucur de fiecare răsărit de soare, de flori, de oameni, de tot ce mă-nconjoară.Ajuta-ma în viaţă, sa-mi perd sufletul pentru “om”şi lacrima pentru cuvânt.Ajută-mă să păstrez nealterată fărâma de milă, de bunătate, de dăruire, pe care ai sădit-o, când m-ai făurit. Nu vreau la loviturile vieţii, să judec, să ţip, să mă enervez, deşi toate-s omeneşti, şi-s ale noastre, ale oamenilor.Dă-mi D-ne zâmbete, căldură sufletească şi fă ca întunericul să nu fie de neânvins. D-ne, fă-mă să-ţi dau ţie sens, căci tot la tine mă întorc, ori de câte ori simt că nu mai pot, şi numai ţie iţi încredinţez tot ce însemn, şi numai ţie îţi strig..."pe mine, mie, redă-mă, redă-mi”. Pe tine, numai pe tine te ]ntreb...ce rost au victoriile de zi cu zi,dacă nu am cu cine să le-mpart ?... ce rost au lacrimile, când nu există cineva să ţi le poată şterge? Omul crede că a găsit fericirea când a găsit rostul în putere, în victorie, când s-a imunizat de orice sentiment, şi toate i se întâmplă pentru că i se datorează. Cât de amarnic se înşeală !!!De s-ar uita într-o oglindă s-ar speria de chipul straniu, de ochii fara strălucire, lipsiţi de viaţă,pe care i-ar vedea. Nu asta e fericirea. Avea dreptate Minulescu când sunea”Am privit în jurul meu şi-n mine/Mana rece/Pipa rece/Soba rece/Gura rece”. Ai grija D-ne ...nu lasa fericirea să-mi plece pentru totdeauna, fa ca într-o zi să mă trezesc zâmbind, ca şi cum furtuna vieţii ar fi fost un vis, şi să pot din nou să mă scald în lumina dimineţii.

marți, 27 decembrie 2011

Motivatie...de ce scriu?

Eu scriu...
Să las ceva doar timpului  ce vine,
Să las din gându-mi mutilat de dor,
Să las iubirea, sentiment nepieritor,
Ca  moştenire vieţii, după mine.
Eu scriu ...
Să nu uitaţi iubirea e atât de mare,
Ca mângaierea de aripă-n zare.
Că-i gandul meu ce nu are odihnă,
Că-i chipul inimii privit azi în oglindă.
Eu scriu...
Să vă arat ,că am trecut prin viaţă,
Eu scriu ca într-o carte,o prefaţă.
Când n-oi mai fi, să vi se facă dor,
Să-mi cautaţi iubirea  într-un nor.
Eu scriu…
Ca de la mine, toţi să-nveţe
Că nu e tinereţe fară bătrâneţe,
Iară iubirea-nseamnă dăruire,
Sperantă, bunătate, nu-ngrădire.

Tragedia vietii mele

15.04.2011...S-a stins din viaţă cel mai iubit şi iubitor soţ, tată, prieten.Cum,  niciodată nu i-a fost ruşine cu ceea ce am facut în viaţă, i-am promis, că voi face tot ce-mi stă în putere ,să nu-l dezamăgesc nici acolo unde se află acum. Peste durerea cruntă, voi aşeza mândria de a fi fost soţia lui. Pentru că stiu cât de mult m-a iubit, îl voi iubi toată viaţa şi va avea o partiţie specială în inima mea.

Povestea vietii mele

            Povestea vieţii mele nu începe cu “a fost o dată, din rude-părăteşti….”povestea mea începe doar cu o frumoasă fetită de la tară, dintr-o familie de oameni simpli, gospodari,cu sufletul curat. Am crescut un copil fericit, bine educat şi bine crescut..Eram în clasa I, cănd în jocul cu fetiţele pe stradă, ele erau în clasa a-III-a, am convenit să spunem ce baieţi ne-ar place.Fiind mai mică, am rămas ultima.Cu foarte multă jenă, am spus că-mi place băiatul care a venit la ele în clasă în ultimul trimestru, se mutase de la Tecuci,  la Tudor Vladimirescu, satul meu natal. Atunci am aflat că-l cheama Doru. Anii au trecut şi-n clasa a VI-a, s-a constituit echipa de dansuri populare pe şcoală.Cum eram o eleva fruntaşă la invaţatură, dar şi bine dezvoltată fizic şi cu calitaţi artistice(visul meu de mica fiind baletul)am fost selecţionata.Profesorul de sport era foarte sever şi din doua comenzi ne-a aşezat dupa înăltime, fetele în faţa, baieţii în spate, apoi cu o altă comandă,  ne-a  intors faţă in faţă.Ironia sorţii ,…eu eram pereche cu Doru.A început idila copilarescă, dar tare frumoasă, cu biletele…dar şi cu foarte multa decenţă. Primul sărut nu-l voi uita niciodată.Eram in clsa a-IXa, în iunie, şi vorbeam la coltul străzii.Priveam intr-o parte şi când m-am întors mi-a dat un sărut scurt, priteneşte, care m-a surprins atât de tare,încât am plecat brusc,chiar alergam, şi am evitat multe zile să-l mai văd,.....îmi era rusine, să dau ochii cu el.Am fost prieteni opt ani şi jumatate, ani în care ne-am iubit şi respectat la maxim, o prietenie prea frumoasa… Dupa ce a tarminat sc.militara a fost repartizat la Baraganu/Ialomita. Au urmat alti doi ani în care ne vedeam destul de rar…dar în dragoste distanţa nu contează.Când eu eram în anul V ,am hotărât să ne căsătorim, astfel aveam posibilitatea să-mi iau rapartitia(educatoare) la Feteşi, unde locuia şi el. Totul a decurs cum ne-am dorit. Am plecat în viaţa …cu nimic..Dar cu sanătate, dragoste şi întelegere se fac toate. Dupa 4 ani am adus pe lume o fetită…ce-şi dorea EL…A urmat la 29 de ani,o cumpană, de sanătate, a vieţii mele, din care nu se prea iese….dar D-zeu a vrut să mai rămân…îmi pregătea alte misiuni...altfel nu se explcă…Deşi nu aveam voie să mai am al doilea copil, cu riscul vieţii am adus pe lume şi un băiat…D-zeu ne-a lăsat să trăim pe amândoi, şi eu şi copilul...viaţa a intrat în normal şi numai fericirea era sentimentul dominator. Copiii au crescut, au facut câte o facultate, si-au luat zborul şi s-au stabilit in Bucuresti. Eram mândri de copiii noştri...eram mândri de “averea noastră”.Când credeam că a venit momentul să facem ceva doar pentru noi, într-o noapte blestemată, de 21 mai 2010, a inceput calvarul vieţii mele.Un om care nu a luat o pastilă în viaţa lui, un om de 1,80 m si de 89kg, s-a prabuşit în miez de noapte. Atunci şi a doua zi, nu credeam că aceasta  ne va schimba complet cursul destinului.Am ajuns cu salvarea la Bagdasar, in Bucuresti, unde eu, a trebuit să înfrunt cruda realitate.Diagnosticul Glioblastom Gradul IV.Au urmat trei operaţii, chimioterapie, radioterapie, un tratament intr-un program Belgian, tratamante naturiste…etc…Nu pot să vă spun prin ce am trecu eu, care ştiam de la medici înca din prima clipă ce se va-ntâmpla, eu care trebuia să joc atâta teatru încat el să nu bănuiască nimic,eu care m-am străduit să nu-i spulber nici cea mai mică speranţă, să-l fac cât mai fericit, să râd, să-l iubesc,să par fericită în faţa lui,deşi când inchideam uşa camerei urlam înfundat, îmi sfăramam dinţii de cât puteam să strâng din ei, ca să nu mă audă. D-ne... şi când mă gândesc ,că niciodată nu a pomenit de boala lui, niciodată nu m-a intrebat dacă, se va face bine ,niciodată nu s-a arătat îngrijorat, doar ca să nu mă facă să sufar.Când plecam la serviciu avea grijă să mă certe, că nu m-am machiat, sau...şi tot timpul chiar şi atunci când aţipeam câteva secunde lânga EL,îmi săruta mâinile.Când pareza s-a extins,cred ca nici nu mai vedea, când nu mai putea vorbi ,ori de cate ori mă apropiam de EL intindea gura să-l sărut,....D-ne cât m-a iubit...Deşi regret că nu am putut să fac ceva pentru EL,cred ca am făcut totul…D-zeu mi-e martor. Martor rămâne şi la dragostea noastră, care a fost mare pană în ultima clipă.Martor este şi acum, că il voi iubi toată viaţa, şi locul lui in inima mea nu-l va ocupa nimeni,vesnic va avea partitia lui...Chiar si atunci când poate soarta nu mă va lăsa singură, partiţia lui în inima mea va fi separată.Cine va aprecia "omul" din mine ,va trebui să mă accepte cu trecutul meu cu tot.Aş spune tuturor ,daca intalniţi dragostea, caci ea există, nu va bateţi joc de ea, preţuiţi-o cât puteţi, căci fară ea viaţa nu are nici un  sens………….