miercuri, 28 decembrie 2011

Am crezut în iubire


Vreau să vorbesc despre iubire…deşi unii nu cred în ea. Eu cred, că sentimentele ne ţin în viaţă… ne inspiră… Fără sentimente am fi doar nişte “păpuşi” inerte… nu am cunoaşte dragostea, teama… fără sentimente am fi doar nişte “obiecte”… obiecte fără niciun scop anume.Eu cred în iubire.Eu stiu să iubesc ploaia, să iubesc viaţa, să nu blestem destinul mai mult decât trebuie, dar ea, iubirea, nu ştie… Iubirea nu ştie când să poarte umbrelă, habar n-are să se apere de vânt, de ploi, să se transforme în piatră, nici prin cap nu-i trece să-şi ţină coloana vertebrală dreaptă… Nu ştie când să plece cu capul demn. Să plece de-acolo de unde poate nu este dorita, sau să rămână.
Iubirea mea a locuit într-o clădire veche, cu turnuri construite după forma visurilor de odinioară, cu porţi larg deschise, care acum s-au închis. Mă întreb dacă pe locul ei se mai poate construi ceva mai solid. Iubirea mea  nu a ştiut niciodată să zâmbească înapoi, să ridice capul spre cer şi să-şi consolideze rădăcinile în pământ. Iubirea mea nu mai locuieşte într-o casă. Pe vremuri ştia. Şi trăia într-o casă cu tapet la modă, cu visuri ţesute, cu camere frumoase şi paturi de îmbrăţişat zile şi nopţi întregi şi habar nu avea că tot ce era frumos îmi va fi luat într-o zi, intr-o clipa. Iar eu zâmbesc. Îi zâmbesc si acum.
A trecut ceva timp… A fost parte din mine. A trăit în mine.  A fost casa mea, mi-a fost cel mai dulce şi odihnitor „acasă”. Dar din fosta „casă "tot a ramas ceva ceva…. un blestem, o legendă, o amintire, o piatră, o poveste bântuită de trecut, o poză salvată şi ascunsă, sau expusa … ceva care nu ma lasă să uit. Paşii mă poarta spre locul unde eşti acum, unde în loc de şoapte găsesc tăcere, unde în loc de bucurie şi zâmbete găsesc linişte, gol şi multe lacrimi. Au trecut parcă secole întregi de atunci şi ne despart parcă eternităţi şi mai mari . Şi totuşi nu pot să nu mă întreb – de ce… de ce nu poţi să-mi faci inima să-mi bată cu mai puţină durere. Casa iubirii noastre este acum numai dărâmături. În locul lor au fost odinioară aici ziduri. În interiorul zidurilor s-au făcut promisiuni. Au trecut cutremure peste ele, peste tot ce-a fost frumos şi pur,dar cu iubirea nostra le-am invins pe toate. Acum sunt doar nişte dărâmături, există doar piatră, pământ, moloz, ruine ce mă inspăimântă, ruine de care îmi este milă…
                    Acum simt sufletul alături de trup.. Uneori îl simt departe, chiar  fără rost şi fără căpătâi… continui să caut tainele sufletului în natură, în zâmbete, în oameni, în idei. Dar el “sufletul e hoinar, nu le ţine tovărăşie… Se spune că atunci când zeii vor să te pedepsească îţi îndeplinesc o dorinţă. Dorinţele mele au fost mărunte, patetice de cele mai multe ori şi aproape întotdeauna irealizabile, dar n-am renunţat la ele niciodată. Şi pentru că în viaţă nu există coincidenţe, ci doar fapte care au consecinţe, una dintre dorinţele mele s-a împlinit “iubirea mare pentru tine”dar… a fost exact ca o pedeapsă, caci tot zeii mi-au luat-o. Într-o fracţiune de secundă, tot ceea ce crezusem eu , că este un vis frumos, cu care îmi plăcea să mă amăgesc, s-a năruit brusc în faţa realităţii.
                    Aş vrea să las o parte din mine oriunde… în toate lucrurile,  pe care le fac sau spun…în locurile prin care trec, în inimile celor pentru care am reprezentat ceva… e ca un lanţ infinit…simt ca iubirea mea s-a inchis intr-o cutie a Pandorei, simt ca-n loc de inimă, am un ceas...mă simt o Cenusăreasă, care a stat la bal alături de iubirea ei, pana la doisprezece noaptea.REGRET CA NU AM OPRIT CEASUL LA DOISPREZECE FARA CATEVA MINUTE...POATE AŞ FI REUSIT SA STAU LA BAL TOATA (noaptea)VIAŢA...şi aşa , aş fi păstrat iubirea de care am atâta nevoie. Am crezut şi voi crede în iubire..


Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu