Dulce,amărui....

Aş asocia acest gust cu viaţa.Viaţa e un scurt segment al axei interminabile. Ne întâlnim pe scena vieţii,ne despărţim pe aceeaşi scena, ne jucăm rolul pe care ni-l scrie EL...E greu să alegi dintr-un vârtej doar flori şi raze…. Am învăţat să visez… şi atunci am siţit gustul dulce al vieţii, dar în acelaşi timp,am învăţat să-mi ţin ochii deschişi, chiar foarte deschişi şi nu de puţine ori m-am îmfruptat din gustul amărui. Cât de mult este permis să oferi, înainte să întreci limita şi cât de mult poţi ierta?. Cât de multe poţi trece cu vederea înainte să depăşeşti cota permisă? Cât este prea mult? Încercând să răspunzi la toate aceste întrebări , descoperi un amestec de dulce, amărui.
              Până la urmă, ce este dulce şi ce este amărui în viaţă? Poate că ţine de percepţia fiecăruia, însă noi, vom pune în rânduri de-a lungul timpului impresiile noastre despre viaţă, trăirile şi de ce nu, poate chiar sfaturile. Sunt momente în care crezi că ai parte numai de amar şi neglijezi partea dulce. Sunt lucruri pe care le putem încadra atât în categoria „dulce” cât şi în categoria „amărui”. Depinde doar de deciziile pe care le luăm. Cel mai important este să învăţăm să renunţăm la o clipă dulce ,care mai târziu ne va provoca un îndelung amar şi să alegem drumul mai greu care ne asigură fericirea pe termen lung. Totul e relativ.
               Zilnic ducem războaie mai mici sau mai mari…cu noi…cu alţii, cu principiile, cu prejudecăţile…cu viaţa, în general. Suntem pioni pe tabla de şah a vieţii… Ne aruncăm cu capul înainte când nu ştim ce să alegem între stânga şi dreapta,doar de dragul gustului.
               Există oameni pe care ii dorim uitaţi în goana timpului, suflete pe care, să nu le fi întâlnit în drumul nostru, sau persoane pe care ţi-e ciudă că le-ai cunoscut cu 10 minute mai târziu, pentru că au întârziat la întâlnirea cu realitatea. Credem ca, dacă le-am fi cunoscut mai devreme poate, că povestea ar fi luat o altă turnură şi viaţa ar fi avut alt gust...fie dulce, fie amărui....
              Există simţiri, pe care nu am fi vrut să le ştim vreodată, dar le cunoştem pe de rost. Ştim ce o să urmeze după fiecare pas, după fiecare cuvânt, literă sau propoziţie rostită, după fiecare sunet articulat sau sprânceană arcuită. Cunoştem fiecare întorsătură care ar putea să ne răstoarne situaţia sau să o îndrepte marcând astfel gustul vieţii noastre. Există greşeli pe care le comitem faţă de altcineva, iar acea persoană ne iartă. Totuşi, tu însuţi nu o să te poţi ierta prea curând. Atunci o să ajungi să înveţi că „ceea ce îţi rămâne e posibil să doară mai mult decât ceea ce ai pierdut”...şi iarasi siţtim gustul amarui al vieţii.
                Există zile care ne dorim, să ţină mai mult de 24 de ore şi atunci percepem gustul dulce şi săptămâni care, să treacă într-o secundă şi atunci ne  înnecăm în amar. Vor exista momente când o să ne dorim să ne crească aripi doar, ca să fim singuri, sa nu mai simţim nici un gust. Acele momente vor fi unele dintre cele mai dificile şi nimic n-o să ne poată întoarce pe drumul cel bun – în cazul în care există şi unul rău – pentru o perioadă de timp. Dar o să ajungem, să învaţăm, că nimeni nu a ajuns învingător fără să piardă măcar o dată; că un peisaj când il pictezi e alcătuit din linii care urcă şi coboară nu doar din înălţimi.
             Am mai aflat, de asemenea, că există oameni care nu-şi arată sentimentele şi merg până în pânzele albe cu credinţa că indiferenţa autoimpusă le dă o putere ce-i face superiori semenilor lor, pentru că această indiferenţă îi scuteşte de suferinţele inutile. Asta nu înseamnă că ei nu simt, ci doar că nu o arată. Nu stim dacă iubesc şi nici dacă suferă. Par de piatră. N-am aflat însa dacă aceşti oameni sunt fericiti sau măcar multumiţi sau, că au un gust al vieţii bine difinit.
             Mi s-a confirmat deseori bănuiala, că orice ai face şi oricum ai face, până la urmă tot vei avea parte de căderi de la înălţimile ameţitoare, cu gust amar, caderi care mi-au permis să ating stelele, situaţie care m-a învaţat minte, să nu mai ţintesc atât de sus. Desigur că, odată ce nu mai ţinteşti atât de sus apare plictiseala , rutina şi nici aşa nu e bine. Deci ce-i de făcut? De fapt, cred că sunt în căutarea unor reguli stricte, care să-mi arate cât trebuie să simt, din fiecare sentiment implicat în jocul vietii, doar în speranţa că odată ştiute, acele reguli vor acţiona în mod automat asupra mea şi aşa, nu va mai trebui să mă abţin de a oferi prea mult sau de a cere prea mult, ci mintea şi sufletul vor găsi singure modalitatea de a lucra în armonie şi vor creea acel echilibru perfect care, bănuiesc, ar trebui să mă facă fericită şi să-mi asigure percepţia gustului dulce al vieţii..

              Ca să putem defini gustul „dulce, amărui „al vieţii avem nevoie de cuvinte,vise şi sentimente...şi cum din cuvinte nu poţi construi mai nimic, decât fraze, iar din vise nu poţi decât să te trezeşti, rămân sentimentele, doar ele hotărăsc gustul vieţii noastre…dulce sau amar… sentimentele au o personalitate aparte, se nasc şi mor o dată cu mine.