Poveste de o zi...

Astăzi plec de acasă, mai devreme ca de obicei, cu gândul să merg în oraş, cu mici treburi...le rezolv şi mă grăbesc, să urc în maxi- taxi..mă uit la ceas, văd că mai este timp(mergeam la servici)...mă razgândesc şi o iau pe jos.Mergeam foarte încet şi gândurile îmi invadau mintea fără să le dau măcar acceptul.E placut afară, adică nu e foarte frig.Cerul e atât de plumburiu, şi atât de aproape de pamânt, că dădea impresia, că în curând o să cadă peste oamenii, şi aşa puţini, care erau la pranz pe stradă. Mergeam agale, cu paşi foarte mici, cu privirea tristă şi fară să mă uit la ceva anume. Părea, că nimic nu-mi putea tulbura atenţia. Mergeam şi-mi doream să merg,să merg şi iar să merg ...să ajung....nicăieri.Simţeam că aş fi plâns,dar nu puteam, nu aveam puterea s-o fac, simţeam că sufletul îmi este apăsat de o durere fară margini, simţeam o linişte apăsătoare, surdă ce-mi invadase toată fiinta, o linişte care durea, dar în acelaşi timp parcă îmi plăcea....şi fiecare pas mic ce-l faceăm, îngâna parcă o replică dintr-o poveste foarte tristă, dar dragă mie, ca şi cum aş fi dat filă cu filă...era povestea mea.Micşoram şi mai mult pasul, vrând parcă, acest drum să nu se întrerupă  niciodată, să nu aibă sfarşit. Aşa am inţeles, că şi toamna suferea alături de mine, era tristă şi întunecată, vrând şi ea parcă să plângă...Ajunsă la gradinită, copilaşii m-au intampinat cu ţipete vesele...d-na Maria!!!!!!!!!!!!!!!!!.... şi toată starea apăsătoare cu, care intrasem ...ca prin farmec s-a spulberat.
          O dată cu bucuria copiilor, tristeţea mea a cedat locul zâmbetului, a bunei dispoziţii....şi o dată cu ea şi povestea mea de o zi.....

E toamnă……Pe stradă merge-o doamnă

Cu toamna merg tăcută, parcă-ntâia oară 

Şi mintea deapăna agale din fire de iubire, 

Din cele intâmplate, doar gânduri se strecoară, 

Frânturi de vise dulci, ce trec în adormire. 

Acum, când toamna pleacă, şi dă sărutul iernii 

Bucăţi dintr-o iubire sfântă se sfarâmă risipite, 

Iar paşii mei ,ca umbre întunecate-ale tăcerii, 

Mă poartă pe niciunde, pe drumuri negândite. 

Când paşii mei încetinesc, din ce înce mai mult, 

Fără să vreau, tresar ca din visare şi inima ascult. 

Ea îmi dă sfaturi înapoi, să nu mă-ntorc, de vreau 

Să părăsesc cruda tristeţe,durerea-n care stau. 

Privesc în jur …e trist şi gol, şi peste tot e toamna, 

Pe-aleie merge-ncet şi tristă, merge acum o doamna, 

Şi sufletul e gol. Doar în frunziş mai vezi culoare, 

Iar cerul plumburiu, învaluind, o îndeamna la visare.

La o visare... care doare… 

E toamnă…Pe stradă merge-o doamnă...