Plânge şi toamna

Se-aşterne toamna, cu noianul ei de brume
Şi-nchide-n veci trairi în file de albume .
Abia de mai zareşte pe-al meu obraz un zâmbet,
Ce parcă vrea să-ascundă, o urma-a unui plânset.

A fost iubirea noastră, poate un crud blestem ?
Întreb acum în toamnă, când, înca te mai chem.
Ţi-a spus vreodata-n vise, chiar cele nerostite,
De clipele de chin, de-a mele lacrimi nedorite?

În viaţă- am întalnit şi gustul dulce şi amar,
Dară iubirea noastră nu a avut nicicând hotar.
Doar de-a mea suferinţă, plâng azi copacii goi,
Azi când dorul năprasnic se-aşterne între noi.

Şi plânge toamna azi, deplange plânsul meu
Şi ploi se duc pe vânturi, îmi este dor mereu .
Îţi chem a ta lumină în palma strânsa în căuş,
Să-mi lumineze viaţa, tăcutul meu culcuş.