Povestea vietii mele

            Povestea vieţii mele nu începe cu “a fost o dată, din rude-părăteşti….”povestea mea începe doar cu o frumoasă fetită de la tară, dintr-o familie de oameni simpli, gospodari,cu sufletul curat. Am crescut un copil fericit, bine educat şi bine crescut..Eram în clasa I, cănd în jocul cu fetiţele pe stradă, ele erau în clasa a-III-a, am convenit să spunem ce baieţi ne-ar place.Fiind mai mică, am rămas ultima.Cu foarte multă jenă, am spus că-mi place băiatul care a venit la ele în clasă în ultimul trimestru, se mutase de la Tecuci,  la Tudor Vladimirescu, satul meu natal. Atunci am aflat că-l cheama Doru. Anii au trecut şi-n clasa a VI-a, s-a constituit echipa de dansuri populare pe şcoală.Cum eram o eleva fruntaşă la invaţatură, dar şi bine dezvoltată fizic şi cu calitaţi artistice(visul meu de mica fiind baletul)am fost selecţionata.Profesorul de sport era foarte sever şi din doua comenzi ne-a aşezat dupa înăltime, fetele în faţa, baieţii în spate, apoi cu o altă comandă,  ne-a  intors faţă in faţă.Ironia sorţii ,…eu eram pereche cu Doru.A început idila copilarescă, dar tare frumoasă, cu biletele…dar şi cu foarte multa decenţă. Primul sărut nu-l voi uita niciodată.Eram in clsa a-IXa, în iunie, şi vorbeam la coltul străzii.Priveam intr-o parte şi când m-am întors mi-a dat un sărut scurt, priteneşte, care m-a surprins atât de tare,încât am plecat brusc,chiar alergam, şi am evitat multe zile să-l mai văd,.....îmi era rusine, să dau ochii cu el.Am fost prieteni opt ani şi jumatate, ani în care ne-am iubit şi respectat la maxim, o prietenie prea frumoasa… Dupa ce a tarminat sc.militara a fost repartizat la Baraganu/Ialomita. Au urmat alti doi ani în care ne vedeam destul de rar…dar în dragoste distanţa nu contează.Când eu eram în anul V ,am hotărât să ne căsătorim, astfel aveam posibilitatea să-mi iau rapartitia(educatoare) la Feteşi, unde locuia şi el. Totul a decurs cum ne-am dorit. Am plecat în viaţa …cu nimic..Dar cu sanătate, dragoste şi întelegere se fac toate. Dupa 4 ani am adus pe lume o fetită…ce-şi dorea EL…A urmat la 29 de ani,o cumpană, de sanătate, a vieţii mele, din care nu se prea iese….dar D-zeu a vrut să mai rămân…îmi pregătea alte misiuni...altfel nu se explcă…Deşi nu aveam voie să mai am al doilea copil, cu riscul vieţii am adus pe lume şi un băiat…D-zeu ne-a lăsat să trăim pe amândoi, şi eu şi copilul...viaţa a intrat în normal şi numai fericirea era sentimentul dominator. Copiii au crescut, au facut câte o facultate, si-au luat zborul şi s-au stabilit in Bucuresti. Eram mândri de copiii noştri...eram mândri de “averea noastră”.Când credeam că a venit momentul să facem ceva doar pentru noi, într-o noapte blestemată, de 21 mai 2010, a inceput calvarul vieţii mele.Un om care nu a luat o pastilă în viaţa lui, un om de 1,80 m si de 89kg, s-a prabuşit în miez de noapte. Atunci şi a doua zi, nu credeam că aceasta  ne va schimba complet cursul destinului.Am ajuns cu salvarea la Bagdasar, in Bucuresti, unde eu, a trebuit să înfrunt cruda realitate.Diagnosticul Glioblastom Gradul IV.Au urmat trei operaţii, chimioterapie, radioterapie, un tratament intr-un program Belgian, tratamante naturiste…etc…Nu pot să vă spun prin ce am trecu eu, care ştiam de la medici înca din prima clipă ce se va-ntâmpla, eu care trebuia să joc atâta teatru încat el să nu bănuiască nimic,eu care m-am străduit să nu-i spulber nici cea mai mică speranţă, să-l fac cât mai fericit, să râd, să-l iubesc,să par fericită în faţa lui,deşi când inchideam uşa camerei urlam înfundat, îmi sfăramam dinţii de cât puteam să strâng din ei, ca să nu mă audă. D-ne... şi când mă gândesc ,că niciodată nu a pomenit de boala lui, niciodată nu m-a intrebat dacă, se va face bine ,niciodată nu s-a arătat îngrijorat, doar ca să nu mă facă să sufar.Când plecam la serviciu avea grijă să mă certe, că nu m-am machiat, sau...şi tot timpul chiar şi atunci când aţipeam câteva secunde lânga EL,îmi săruta mâinile.Când pareza s-a extins,cred ca nici nu mai vedea, când nu mai putea vorbi ,ori de cate ori mă apropiam de EL intindea gura să-l sărut,....D-ne cât m-a iubit...Deşi regret că nu am putut să fac ceva pentru EL,cred ca am făcut totul…D-zeu mi-e martor. Martor rămâne şi la dragostea noastră, care a fost mare pană în ultima clipă.Martor este şi acum, că il voi iubi toată viaţa, şi locul lui in inima mea nu-l va ocupa nimeni,vesnic va avea partitia lui...Chiar si atunci când poate soarta nu mă va lăsa singură, partiţia lui în inima mea va fi separată.Cine va aprecia "omul" din mine ,va trebui să mă accepte cu trecutul meu cu tot.Aş spune tuturor ,daca intalniţi dragostea, caci ea există, nu va bateţi joc de ea, preţuiţi-o cât puteţi, căci fară ea viaţa nu are nici un  sens………….