Aveam nevoie...

             Miroase a toamnă, a pământ ud şi a frunze mucegăite. Miroase a seri lungi, a plăcinte aburind şi discutii marunte dar care ne înfrumuseteaza viaţa… Miroase a lectură de carte veche, a ciocolată amăruie asortată cu cafea fierbinte şi a cântec ascultat în surdină...Miroase a paşi împleticindu-se în lavicerul toamnei, a gutui, a vise despletite prin sălcii. Miroase a doruri părăsite ascunse în trandafiri uscaţi, miroase a fum de iluzii arse, a speranţe învechite-n sertare. Îmbătată de toate aceste mirosuri, alerg sau merg cu paşi foarte mici prin viaţa şi pe zi ce trece înţeleg tot mai mult, de ce trebuie să trec prin tot ce trec...

             Aveam  nevoie, sa învăţ, să am mereu zâmbetul ascuns în inima…Aveam nevoie, să nu fac tot ce pot... Aveam nevoie, să nu cred tot ce aud şi, să nu spun tot ce ştiu. Vreau tot şi nimic…Eu aici…Eu dincolo…Eu nicăieri… Eu peste tot...Aveam nevoie de timp sa iubesc lucrurile simple, pentru că doar ele reușesc să-mi complice monotonia vieții mele! Aveam nevoie, să cred în ceea ce nu pot vedea, dar mi-am dat seama, că ceea ce nu pot vedea există. Aerul nu se vede, dar există, aşa există şi răutatea din jur…dar şi bunătatea oamenilor! De ce trebuie să credem în ceva ce nu există? pentru că aşa trebuie!!! este doar un răspuns…noi oamenii vrem să căutam necunoscutul, să-l găsim, să-l cucerim, să fie al nostru, să-l cercetăm şi în final să-l distrugem. Pentru că oamenii întotdeauna distrug ceea ce descoperă şi mai ales ce nu li se potriveste, chiar de este prea frumos şi uneori nu au capacitatea de a percepe, ca mai apoi să le pară rău.

            În dialog cu” eul”meu întodeauna am rostit în gând: Să am credinţă, dar în ce să cred? Mai pot crede în ceva, după ce m-am trezit la realitatea, care e aşa dură, dar cu care va trebui să ma obişnuiesc, fără să am  prea multe păreri sau dezacorduri? Realitatea este un lucru care trebuie acceptat indiferent de felul cum îl percepi… ”Vorbe dulci sunt uşor de spus, lucruri draguţe sunt uşor de cumpărat, dar oameni de treabă sunt greu de găsit. Aveam nevoie, să continui a  crede, că viaţa se termină când omul  înceteza să viseze, speranţa moare când omul  înceteaza să creadă în destin, prietenia se sfârşeşte când omul înceteaza să mai împarta, aşa ca voi continua să împart cu cine cred că îmi este prieten, voi vorbi fără intenţii, voi dărui fără vreun scop, voi ţine la cineva fără explicaţii şi motivaţii...nu am de gând să mă pedepsesc la nesfarşit.

             Conştientizez că trăiesc într-o lume, în care schimbările sunt fără precedent. Mă simt cufundata în neprevăzut şi complexitate. Cu cât încerc să descopar  mai mult, cu atât simt că rămân  mai mult  descoperită. Aveam din ce în ce mai mult nevoie, de capacităţi şi atitudini care să mă ajute cum să învăţ, să dau sens haosului în care mă simt afundată. Aveam nevoie de timp pentru a fi mai îngaduitoare cu mine, de a găsi raspunsuri la întrebări anterioare, de a mă ierta şi pe mine, cum am reuşit s-o fac cu alţii.de atatea ori. Mă întreb...dacă a meritat? Am  nevoie, să ştiu cum să găsesc  în mine însumi certitudini în privinţa a ceea ce doresc şi asupra a ceea ce cred şi merit, când totul în jurul meu pare să conteste ceea ce sunt. Simt că trebuie, să am grijă de mine, să îmi  păstrez  încrederea în mine şi empatia faţă de ceilalţi, dar în egală măsură trebuie să fiu capabilia, să îmi  recunosc slăbiciunile şi, să pot, să cere ajutor atunci, când consider, că am nevoie de el.

           Aveam  nevoie, să ştiu cum să mă ridic, când sunt la pământ, să învăţ din nesiguranţă şi dezamăgire, să îmi croiesc propriul drum şi să fiu pregătită să pierd totul…Aveam nevoie să iert, să uit şi, să îmi îngădui mie însumi, de ce nu şi celorlalţi, să fiu  ceea ce sunt cu adevărat. nevoie, să mă cunosc mai mult şi nu în ultimul rând să mă iubesc mai mult...

             Am nevoie şi voi avea nevoie, să învăt aşa cum n-am învăţat niciodată…