Eu...pe-o tabla de sah

E toamnă târzie .Aşa cred eu,…Eo zi ploioasă…e ploaia pe care am aşteptat-o atât de mult.Am aşteptat-o ca pe o prietenă…ca pe ceva binefăcător, purificator ..am aşteptat-o să-mi spele tristetea prin nepăsarea cu care cade din cer. Ploaia transformă totul într-un sentiment de pseudo-fericire. Merg prin ploaie, ca pe-o tablă de şah şi ca şi cum aş vrea să dezvelesc totul din "eul" meu pentru a fi spălat, purificat…. îmi vin în minte prejudecăţile mele.
            Concluzionez că ele mă tin pe loc,si mi se par nişte lanţuri invizibile, şi invincibile, şi în final ele mă sugrumă, mă lasă fară răsuflare. Prejudecăţile mă fac să pun etichete. Mă întreb la ce folos acest ansamblu de prejudecăţi, reguli inchise???Ele, doar ele, mă fac să mă limitez la a fi ceva,fară şansa de a deveni  altceva. EU, omul născut într-o zi, cu speranţa încolţită într-un zâmbet, am plecat pe un drum, fără să-mi fie teamă de ploaie, călcând ca piesele pe-o tablă de şah, căutând în ziua de mâine, un nou răsărit. Încă o zi… încă un pas pe-o tablă de şah. Drumul acesta lung pare că nu se mai termină… mă uit în zare, dar el şerpuieşte în continuare, nimic nu se schimbă… nu sunt perfectă şi nu am să fiu … dar sunt umană …apreciez fiecare gest şi fiecare faptă ce vine din suflet … iubesc din suflet şi cu adevărat fiecare om ce îl am aproape …iubesc să fiu om cu oamenii …iubesc să ofer şi să primesc înapoi fără motiv …fără ascunzişuri …iubesc să fiu eu aşa cum sunt …iubesc să îi accept pe cei de lângă mine aşa cum sunt…Nu cred în perfecţiune, ci în oameni care se completează reciproc şi care au încredere unul în altul.
              Acum, asemenea unei păsări phoenix, renasc din propria-mi cenuşă, mai puternică decât am fost înainte şi cu mai multă poftă de viaţă decât am avut vreodată. Încă o zi perfectă într-o lume perfect imperfectă…inca o zi pe-o tabla de sah.
              Iarăşi mă pierd printre cuvintele ce-mi zboară haotic prin minte…visez cu ochii deschişi la o viaţă perfectă, dar mă sufocă realitatea în momentele cele mai dulci; iluziile mereu se destramă când am  mai mare nevoie de ele. Dacă aş putea, m-aş transforma pentru o clipă în vânzător de vise în ploaie… pe-o tablă de şah, să împart speranţă şi zâmbet în inimile şi pe chipurile celor dragi. Aş vrea să fiu vânzător de stropi , să aduc puritate şi căldură… un vânzător de crizanteme, să presar miresme şi culori în sufletul şi în privirea tuturor.
            Cuvinte… uneori totul se reduce la cuvinte. Cu ele îţi construiesc chipul când dorul nu mă lasă, eşti şi vei ramane, un drag pasager, în mintea mea… Prin cuvinte ţi-am dat viaţă şi ţi-am deschis o poartă către inima mea. Când nu mai pot să te ating, te mângâi prin cuvinte…
          Nici nu ştim cât este de importantă valoarea cuvântului. Această simplă aglomerare de litere face uneori minuni… O problemă, cât ar fi ea de complicată, cu o discuţie se poate rezolva… mai uşor decât îţi inchipui. Este de luat în calcul aceasta. Cât de greu ţi-ar fi, trebuie să vorbeşti. Tăcerea este şi ea un răspuns, dar un răspuns prea dur uneori…
             Visăm ceea ce nu putem avea… şi nu ne mulţumim cu ceea ce ni se dă… Aş vrea infinitul într-o cutie şi o eternitate într-o secundă… Cu toate că ele sunt deja acolo… Simt că respir prea repede… Visez la o lume perfectă…. dar acum îmi doresc o lume ca cea de ieri… Am pierdut atât de mult aspirând la perfecţiune… încât mă întreb dacă a meritat… Cândva eram o visătoare…
              Obosesc…mă întristez…râd…plâng…incerc să mă conving că locul meu nu e lângă tine…ci aici...tu mă faci să cred că  eu greșesc… Din neliniştea dimineții până în foşneala sumbră a serii, tu mă faci să mă schimb… Mă faci altfel decât eram … mă faci altfel decât credeam că o să fiu… Era o vreme când credeam că totul e doar al nostru… Era o vreme când trăiam înconjurați de sentimente colorate. Era o vreme când tu  erai…unde esti?...unde ai disparut?
              Astăzi am ajuns şi eu la o concluzie la care cred că trebuia să ajung de mult timp: ca nimic nu are pret, nimic nu merita sacrificiu.... nu se merită, chiar nu se merită. Dar concluzia aceasta oricum derivă din “roata vieţii este rotundă”. Perfect rotundă. Şi se învârte exact când trebuie. Cine a spus pentru prima dată acela  nu a fost om nebun.    
           Când ai parte de acel ceva care nu este pentru tine, mai devreme sau mai târziu va “ieşi” din viaţa ta, într-un mod sau altul. Aceasta se întâmplă cu siguranţă. Problema este să nu iasă când este puţin prea devreme sau poate prea tarziu şi să nu îţi provoace răni care se vindecă greu. Ca fiind “rotundă roata vieţii” trec…toate trec…
             Stau şi mă întreb ce rost ar avea să fie totul aşa cum cred eu…cum visez eu. Poate e doar în mintea mea…şi atât.
             Cum se scriu sentimentele atunci când simt că mi se amestecă gândurile? Privesc neputincioasă cum îmi devii străin si rece, pe zi ce trece. Și taci. Și tac. Și nu știu dacă mai ştii să-mi citeşti tăcerile…Eu sper că da...Plouă... merg ...S-a oprit...pe cer apare luna....dar pare ca de gheaţă...eu continui "drumul meu"prin ceaţă...merg, continui să merg spre "mâine"când vreau să apară iar soarele....şi sigur v-a apărea...În drumul meu fac o altă mutare în forma de "L", o altă mutare pe-o tablă de şah, dar inima îmi dă "Mat" şi mă opreste pe loc...Rămân o piesă pe-o tablă de şah...